In 1992, la Univesitatea din Iasi, am cunoscut un profesor de literatura de la Edinburgh care tinea niste conferinte despre poezia britanica si americana. „Cursurile“ nefiind prevazute si cu seminarii, l-am convins sa organizam noi unele, in cadru mai restrins, la terasa zisa „Zoiosu“ de pe strada Sarariei sau, cind era mai rece, in locanda „Peretii galbeni“, tot pe Sararie, dar mai la vale, spre Sorogari. Aici, impreuna cu poeti si critici ca O. Nimigean, Constantin Acosmei, Antonio Patras, Mihai Dumitrescu, I. Doroftei si altii depanam pe indelete impresii despre „cunostinte“ comune cum ar fi Glynn Maxwell, poetul „deja nou“ pe atunci pentru mediile academice din Marea Britanie, despre Robert Anthony Plant, poetul-muzician, muzicianul-poet, legenda vie a anilor ’60-’70, despre paradisul artistic si financiar al lui Donald Jugg etc. Odata, venind vorba despre universitatea unde preda si despre Scotia in general, ne spuse ca scotienii sint de fapt tot irlandezi, emigrati prin secolele III-IV catre provincia al carei nume stravechi este Alba, si ca printre britanici umbla butada ca irlandezii, dupa ce si-au suprapopulat insula, dupa ce au invadat Scotia, nemaiincapind nicaieri (si aici as adauga eu, nemaiavind loc nici pe rafturile cu autori clasici „englezi“), au avut noroc cu descoperirea Americii, pe care, imediat ce au aflat ca exista, au umplut-o ochi.

In lecturile de mai tirziu, am incercat sa umaresc validitatea unei „acuze“ atit de grave. Cit acaparasera, in fond, irlandezii din „America“ si cit sint americanii de constienti de o asemenea identitate secreta? Americanii au mai fost „suspectati“ sau „flatati“ ca de fapt, „in realitate“ sau „in fond“, sint „englezi“, „evrei“, „europeni“, ca reprezinta imperialismul politic-cultural al „occidentalului alb de sex masculin si heterosexual“, au incercat ei insisi sa se acuze/scuze/autoconvinga ca sint am