„Arta se naste din constringere, traieste din lupta si moare de libertate.“
André Gide
A comenta filmul romanesc al anilor ’90 intr-o publicatie internationala de specialitate – si inca de specialitate pentru specialisti, cum e revista MovEast – este, in acest moment, pentru un critic roman, o mare provocare. Atit prin obiectul, cit si prin subiectul ipotezei. Fiindca, intr-o tara in care timp de citiva ani n-a mai aparut nici o revista de cinema, a scrie despre filmul autohton altfel decit asteapta de regula oficialitatea, altfel decit in presa informativa, altceva decit in textele publicitare sau in arhivistica de serviciu inseamna a te plasa in fata unui veritabil handicap.
O ipoteza incurajatoare ar fi ca handicapul insusi sa devina obiect de studiu, daca am accepta ca filmul romanesc ca atare este – cum se exprima o eminenta colega in titlul unui articol recent – un Cinema de handicap1. S-ar revolta insa orgoliul cititorului si, prin extensie, al comentatorului roman „tipic“, pentru care obstacolul major, daca nu unicul, e lipsa banilor. Oricum, astfel se incheie practic discutia inca neinceputa. Cit despre cercetatorul strain, tema handicapului e cu atit mai putin atragatoare, el preferind sa ia act de performantele unei cinematografii valide si, daca nu pretinde neaparat sa participe la un festin al succeselor, chestiunile de bucatarie sau care ar privi o singura cinematografie nu-l pot captiva peste masura.
Anii ’90 – intre trecut si viitor
Intre festin si bucatarie, intre performantele la care s-ar opri unii si „handicapul“ diagnosticat de altii, un punct de plecare salvator poate fi intrebarea daca anii ’90 ai secolului tocmai lasat in urma formeaza o perioada distincta in istoria filmului romanesc si, poate, nu numai. Mai exact, daca deceniul care coincide cu intervalul istoric imediat urmato