Tacit e de departe cel mai cunoscut şi, mai ales, citat dintre istoricii latini, dar e, în acelaşi timp, şi cel mai actual dintre ei. Cu toate acestea, scrierile sale (cu precădere Analele şi Istoriile, dar şi Germania, Viaţa lui Agricola sau Dialogul despre Oratori) au apărut destul de rar în româneşte; după 1990 Humanitas a reluat excepţionala traducere din Anale a lui Gh. Guţu, iar acum Editura Paideia publică Istoriile în versiunea lui Gh. Ceauşescu, care semnează şi un consistent studiu introductiv, notele şi un indice prozografic.

Din Istoriile tacitiene au ajuns pînă în epocile moderne doar cinci cărţi din, cel mai probabil, douăsprezece. Patru dintre ele se referă la un singur an, 69 p.Ch., un moment de cotitură în istoria principatului, cînd, după sinuciderea lui Nero, se succed la conducerea imperiului, în decurs de cîteva luni, nu mai puţin de patru prin-cipi: Galba, guvernatorul Hispaniei Tarraconensis, Otho, guvernatorul Lusitaniei, Vittelius, legat al Germaniei Inferior, şi Vespasian, reprezentant al unei clase în ascensiune, burghezia municipală, cel care va inaugura noua dinastie a Flaviilor.

Gh. Ceauşescu se ocupă de altfel pe larg de interpretarea modernă a evenimentelor din "anul celor patru împăraţi", de la rebeliunea lui Vindex care, urmată de o serie de neînţelegeri, l-a făcut pe ultimul Iulio-Claudian, Nero, să-şi pună capăt zilelor la "schimbarea în bine" a lui Titus Flavius Vespasianus, care readuce imperiul pe bazele stabilite de Augustus.

Pentru cei care au răsfoit măcar manualele de latină de liceu, Istoriile sînt sursa foarte multor fragmente din aceste manuale. Din păcate, abordărilor lor didactice înseamnă de cele mai multe ori ruperea din context, ceea ce le transformă în simple dictoane greu de memorat şi fără acoperire, în ciuda faptului că Tacit este unul dintre marii gînditori asupra dictaturii, iar Anale