Sunt momente dramatice din existenţe particulare, care nu-şi pot găsi altă explicaţie decât banalul "istoria se repetă". În noua nuvelă a lui Günter Grass, În mers de rac, întâlnim personaje cunoscute din trilogia Danzigului, în primul rând pe Tulla Pokriefke (mama autorului), martorul viu al unei istorii care nu vrea să dispară în uitare-iertare. Desigur au existat în al doilea război mondial mari pierderi civile germane, orori şi atrocităţi consumate de ambele părţi, dorinţe de răzbunare. Vina şi căinţa asumată au împiedicat generaţia imediat următoare să relateze unele evenimente. O balanţă ca aceasta nu se echilibrează niciodată. Şi mai ales nu se echilibrează transmiţând o relaţie ostilă din generaţie în generaţie. A încerca să o echilibrezi astfel este aberant şi primejdios, este o monstruozitate. Tulla Pokriefke reprezintă un veac cu istoria lui (ca în romanul autobiografic Mein Jahrhundert, din 1999). Nepotul, "prins în ghearele" acestui veac, riscă să piardă adevăratul sens al evenimentelor, fiindcă îi lipseşte o verigă în transmiterea mesajului, veriga-tată. Reacţia lui devine inevitabil aberantă şi îl împinge tocmai spre primejdioasa plăsmuire a unei "imagini clare a duşmanului", cu toate consecinţele ei.
Prezentăm în aceste pagini un fragment din cea mai nouă carte a Laureatului Nobel pentru Literatură 1999, carte publicată la Ed. Steidl din Göttingen în februarie 2002 şi aflată acum în curs de apariţie la Ed. Polirom.
4
Stăteam acolo ca un prost şi scoteam fum ca o locomotivă. Ca ziarist aş fi putut, fireşte, să scriu un reportaj sau măcar o relatare succintă. Probabil că domnii din Consiliul de Administraţie chiar ceva de genul ăsta aşteptau de la mine, căci mama mă prezentase la început ca "reproter la Springer cu ziarele lui". N-am contrazis-o, dar nici n-am aşternut pe hârtie altceva decât: "Vremea este.
