Nimic nou în romanul Voinţa de putere, volumul II, al lui Nicolae Breban. Din 600 de pagini, 300 păstrează buna tradiţie a ilizibilităţii, a pălăvrăgelii şi metafizicii de cafenea. E clar, Breban nu doreşte să renunţe la reţetă - nu mai e capabil să iasă din capcana unor scheme de creaţie extrem de rigide. Şi atunci jocul de-a romanul devine periculos pentru că riscă să fie compromisă întreaga operă cu o astfel de încăpăţînare creatoare, cu o astfel de voinţă de putere searbădă, fără obiect.
Au fost cîţiva scriitori de frunte ai romanului antenouăzecist care şi-au încercat mîna şi după marea schimbare. Şi nu doar atît - unii au schimbat şi tematica sau cel puţin aceasta a fost prima impresie. Aşa s-a întîmplat cu Augustin Buzura care a aruncat pe piaţă romanul Recviem pentru nebuni şi bestii, lucrare scrisă în bună parte înainte de '90 dar care avea o "ramă" actualizată. Personajul care se tot întoarce în timp a fost pur şi simplu transportat dintr-o epocă în alta - povestea, conţinutul au rămas aceleaşi. O altă poveste buzuriană tipică, alambicată, "esopică", avînd drept bonus un mic artificiu tehnic de actualizare.
în Voinţa de putere se insistă pe acele cîteva găselniţe narative care au prins cîndva, dar care acum nu pot stîrni unui cititor contemporan decît un zîmbet ironic de compătimire. Lumea romanescă a lui Breban rămîne rudimentară, schematică. Personajele, "animalele bolnave", sînt "caractere", nu felii de viaţă. Situate într-un soi de istorie "ieroglifică", ele nu evoluează, ci se ciocnesc haotic, principalul scop fiind extragerea unei "morale", o morală cu cîteva reguli bine stabilite, deşi funcţionează aparent după reguli paradoxale. Nu e de mirare pentru că Nicolae Breban e acela care ţine prima pagină a revistei "Contemporanul" încremenită în Nietzsche, al nu ştiu câtelea episod. Completa rupere de lumea "normală" a literaturii şi a
