Mi-am petrecut ultimii ani de carieră profesională la Heidelberg, ca lector de limbă şi literatură română al Seminarului de romanistică al faimoasei Universităţi, cea mai veche din Germania. Şi de data aceasta şansa mi-a surîs, căci în vara lui 1995, Radio Europa Liberă mutîndu-se la Praga, nu voiam să-l urmez pentru că el devenea altceva decît fusese şi eu nu mă simţeam capabil - şi nici nu mă interesa, de altfel - să fac orice fel de programe, aşa cum se desenau noile cerinţe pentru redactori. Nu văzusem Praga - şi ideea de a mă reîntoarce într-o ţară fostă comunistă mă crispa. Greşeam total, pentru că doi ani mai tîrziu, mergînd la Praga, invitat de prietenul meu Victor Eskenasy Moroşan, am descoperit unul din cele mai frumoase oraşe din Europa, un oraş în care e o plăcere să trăieşti.

Aşa că mă pregăteam să intru la şomaj doi ani şi apoi în pensia timpurie, cînd Profesorul Klaus Heitmann mă chemă spre a-mi oferi lectoratul care rămînea vacant prin pensionarea prietenului Sami Damian. A fost ca o minune! Drept este că, de cînd mă aflam în Germania, păstrasem legătura cu ei. Mergeam o dată la cîţiva ani la Heidelberg, oraş încîntător, îi trimeteam programele mele culturale lui Sami, care nu putea recepţiona postul nostru de radio, vorbeam apoi despre ele la telefon. Profesorul Heitmann, pe care îl cunoscusem în România, mi-a cerut să citească teza mea de doctorat despre Eugen Ionescu - autor de care se ocupase şi domnia sa - şi mi-a propus să o publice în traducere în colecţia Studia romanica, a Editurii Karl Winter, colecţie ce o dirija. Ceea ce s-a şi petrecut, la începutul lui 1989. Cînd ne întîlneam, stăteam de vorbă şi nu conteneam să mă mir de lipsa de pedanterie a acestui universitar german tipic, de interesul şi informaţia sa privitoare la România. Nici azi, după ani de întîlniri aproape zilnice, nu reuşesc să-mi stăpînesc mirarea admirativă fa