Scriitor polivalent (poet, prozator, critic, eseist, gazetar, traducător, editor), Barbu Cioculescu are parte de previzibilul handicap al acestui tip de creator ce păşeşte cu nonşalanţă peste graniţele didactice ale speţelor şi care - oricît de strălucitor ar fi - intră în impact frontal cu mentalitatea comodă a unicului gen de activitate repartizabil pe căciulă, din oficiu. De la E. Lovinescu şi G. Călinescu, care au constatat fenomenul (inclusiv pe pielea lor textuală!), lucrurile nu s-au prea schimbat. S-ar zice că bogăţia neîncadrabilă nu există ori în cel mai bun caz se reduce la filantropica apreciere a cîte unui critic-critic, care-şi face din propria restricţie o măsură aplicabilă cu o severitate ce ar dori să insinueze o morală. Dar realitatea nu pregetă a dezminţi o atare judecată... economică, nu în ultimul rînd în cazul autorului menţionat, pe care avem bucuria atît colegială cît şi prietenească de a-l felicita la împlinirea a trei sferturi de veac de viaţă. Cele două epitete cu care ne apropiem cu acest festiv prilej de personalitatea sa ne permit, în conjugarea lor, a-l aprecia "profesional", însă şi prin empatie, un unghi de abordare nesfiindu-se de celălalt, ci încercînd a se completa.

Unic fiu al ilustrului Şerban "cel Rău", Barbu Cioculescu a moştenit gena ironică a părintelui, acesta, la rîndu-i, descendent (pe cale fabuloasă!) al lui I. L. Caragiale, pe care nu numai că l-a supus unei laborioase şi revelatoare exegeze, dar l-a şi lăsat a-i modela profilul spiritual (ori, mai exact spus, a descoperi şi accentua notele inconformiste, incredule, antiutopice, cum s-ar fi rostit I. Negoiţescu, ale datului său moral). Nu credem a greşi încercînd a-l situa pe Barbu (mai mult decît poate se aştepta el însuşi!) sub egida ironiei. În plan speculativ, conceptul de ironie depăşeşte accepţia curentă, limitativ-pitorească, de zeflemea (deşi n-o dă