Casa lui Călinescu (martie 1961). Exiguitate extremă. "Bordeiul" de lângă poartă. Impresie de Stat major refugiat într-o cazemată. Totul este proiectat înăuntru. Megalomania nu suportă în jur decât o lume liliputană. Geniul, poate?...
Poetul mic de statură, cu o figură inocentă şi rotundă de copil. Umblă cu cizme mari în picioare şi îşi lasă, fioros, mustăţi de haiduc ca să pară mai matur. Nu mai ţin minte anul şi ziua. Îmi amintesc locul, bodega Ambasador unde l-am văzut pe Labiş bând la o masă cu Păstorel Teodoreanu.
Stam şi mă uitam la ei uimit cum ciocneau, beau vin. Ne-având loc, mă oprisem la o mică distanţă, privind cum vorbeau între ei. Labiş, înlemnit de un respect... (nu se înţelege, nu descifrez), Păstorel, cam jerpelit, dar în formă, vervă...
Între doi scriitori români ceva mai diferit nu mai văzusem. Două lumi, două epoci. Cred că cineva din preajmă precis că trăgea cu urechea, să audă ce vorbesc, mă uitam să văd care ar fi fost...
Aerul independent al lui Labiş, independent şi timid, ascultător, în timp ce urmărea ce-i spunea Păstorel. Din toată literatura română a epocii eram singurul (exceptând, bănuiesc, Securitatea) care asistam foarte lucid la această deosebire frăţească, atât de elocventă şi de emoţionantă în solidaritatea ei, pentru mine, martorul, înţelegând ca nimeni altul fraternitatea oamenilor de talent, breasla lor urgisită, însă invincibilă în orice fel de împrejurări. E vorba desigur de marile talente: la cei mediocri, turnătoria neezitând niciodată.
Soarta mea anonimă de martor al unor evenimente ce se căzneau parcă să ţeasă, cumva, Istoria, a făcut să fiu de faţă şi la amiciţia ce îl lega pe copilul genial, de Schneider, om matur, evreul sărac de tot, un Socrate iudeu renunţând la orice dialectică, bun la suflet ca pâinea caldă, şi care, cu o pompă de benzină stârpea generos ploşniţele de prin od
