Camelia Crişan Matei, martor şi agent provocator

Într-o lume butaforică, animată de cortine, efecte scenice şi grile care individualizează şi compartimentează spaţiile, personajele Cameliei Crişan Matei sînt nişte actori ambigui, în plin exerciţiu al unui rol nici el foarte clar. Anatomii spectrale, dacă paradoxul poate fi acceptat, cu o dimanică susţinută prin cine ştie ce mecanisme abisale, fără nici o trimitere şi fără nici o justificare în context, apar din neant, execută sumar un ritual în pustiu şi apoi se dizolvă într-un colectivism fără speranţă. Individul se repetă, identitatea lui piere înghiţită de fiara multiplicării, amorful se insinuează şi înfloreşte pînă la grotesc. Fără crispări de coşmar, aşa cum pot fi ele citite în imageria apocaliptică, dar şi fără lejeritatea voioasă a eposului folcloric, aceste scenarii curg dinspre Eden spre Istorie şi developează traseul entropic de la Creaţie la creatură. Cu tuşa ei fermă, atentă la materialitatea culorii şi interesată în special de tonurile crepusculare, dar şi cu marea sa putere de individualizare a formei, Camelia Crişan Matei este, în acelaşi timp, un martor şi un agent provocator. Ea contemplă, iniţial cu o aparentă neutralitate, marele spectacol al decăderii, eşuarea în retorica unui efort fără consecinţe şi însingurarea într-un cosmos potrivnic, pentru ca, mai apoi, să transfere totul în registru moral şi să valideze dezordinea şi suferinţa existenţială ca trepte inevitabile către o reconstrucţie spirituală. Teatrul grotesc şi circul mundan, cu toată mişcarea lor stereotipă şi cu întreaga viermuială de chipuri, atitudini şi expresii exterioare, nu sînt decît o jumătate a lumii, partea ei de jos, în care stăpînă este materia cu toate inconsistenţele, capriciile şi extazele ei de o clipă.

În partea cealaltă, în oglinda spirituală pe care pictoriţa o plimbă peste chipul acestei lumi, v