A fost nevoie ca patru oameni de teatru să muncească la textul lui Noel Coward ca să-l facă demn de exigenţele Naţionalului bucureştean, deşi autorul avea reputaţia unui dramaturg îndemânatic, bun cunoscător al sforilor şi regulilor scenei... dar, nu toate reputaţiile rezistă când le iei la bani mărunţi. Idee greu de acceptat când e vorba de propria carieră, dar atât de lesne de aplicat statuilor altora. în fine... A rezultat un text limpede, cu lovituri de teatru bine drămuite, cu evoluţii oscilând abil între previzibil şi surpriză. Toate apropierile care se pot face între rolurile interpretate şi propriul destin al actriţelor din echipa de "senioare" sunt valabile până la un punct: în piesă, artistele britanice nu mai joacă şi locuiesc acum la un cămin-azil de bătrâni special; interpretele lor din România joacă, dar Casa Artiştilor este încă o promisiune. Reiese însă limpede că, în confruntarea cu vârsta - acceptarea sau respingerea ei - sistemul, afilierile politice, valuta în care ai fost plătit sunt doar elemente formale. Condiţiile exterioare contează, însă şi casa unde actriţele britanice îşi trăiesc aşteptarea din anticamera morţii le oferă o ambianţă confortabilă. Toaletele ţin de eleganţa vremurilor trecute. Rămân problemele universale: boala, gloria însoţită de uitarea aferentă, diferenţele între fostele vedete şi fostele "purtătoare de tavă", capriciile, eşecurile cu bărbaţii şi copiii şi chinuitoarea întrebare, dacă a meritat. Nostalgia după viaţa care s-a dus, zădărnicia vieţii care este, permanenta iritare stârnită de semnele de decrepitudine ale partenerelor de azil, oglindă a propriei decăderi, sunt liantul acţiunii comune. Meritul principal al regiei mi se pare a fi construcţia şi dinamica acestui grup alcătuit din individualităţi, armonia corului şi felul cum cântă în surdină când trebuie să se audă soliştii, minuţia elaborării pentru partitu