"Prin nesfârşiturile de pampas ale poemului"

Unu şi cu unu fac unu" scria, imprimat cu litere mari, pe coperta numărului 21 (ianuarie 1930) a binecunoscutei reviste de avangardă de odinioară. Textul, imitînd culoarea sîngelui, era aşezat peste articolul lui Ilarie Voronca: Despre miracol şi cuprindea rînduri de o rară vibraţie închinate lui Victor Brauner. Transcrierea unui fragment din el pesemne că va reînvia, fie şi pentru cîteva clipe, starea de magie care definea cel mai activ grup din cîmpul noutăţii literare a timpului de atunci:

"Să mă întorc aşadar la şipotul înviorător şi clar al iubirii, să-mi prind pe umăr funda de azur a prieteniei. Victor Brauner. Rostesc numele tău şi în odaie, în ceasornicul de nisip, în curţile împărăteşti ale istoriilor monumentale s-a făcut o tăcere neclintită şi albă ca o procesiune de zăpadă într-o clopotniţă sub care sunetele nu mai pot fi transmise. Victor Brauner. Timpul s-a şters, timpul a redevenit el însuşi, înţelegi? nu mai este timp, şi totdeauna întrevorbirile cu tine se făceau pe o suprafaţă de eternitate, cu ochiul şi gesturile liberate de orice oprire, plutind deasupra tuturor piedicilor pe care convenţia ni le arunca în drum (...). Da, mi-aduc aminte: amîndoi vorbeam ca şi cînd am fi murit de-acum. Da, aşa e: murisem, toate se şterseseră; n-ai băgat de seamă cum pereţii, tavanul, podelele se topiseră pe o aripă a vîntului? (...) A urmat sublima preumblare în parcul Carol (...). Cum să nu cînt un imn grădinii acesteia aruncate ca un şorţ de mireazmă şi de cer peste genunchiul oraşului în negură, cum să nu înalţ de aici cupa unui vers pentru panoul cu zborul o oglindă de lebezi şi de frunze, prin care cu ochelarul palid al lunei am desluşit întîiele tale desene, am învăţat primele noastre posibilităţi de miracol. Noaptea se legăna într-o respiraţie de gheaţă, copacii ca nişte ciute săreau înapoi în