Când duiosul voievod, cu oarecari variaţii de temperament, Vlad Ţepeş - vezi corul istoricilor de profesie patrioţi - armoniza cerinţele simţurilor răsfăţându-şi cu izul sângelui spumos mirosul, iar auzul cu urletele celor tocmai traşi în ţeapă la cerdac, imaginea sugerează că, procedând astfel impunea respectul rangului într-un moment de lapsus instituţional, în paralel cu asanarea unor moravuri prea încarnate spre a fi modificate prin simplul instrument al persuasiunii.
Alcătuirea unui parchet general anume însărcinat cu eradicarea corupţiei de la 100.000 de ţechini în sus nefiind la mintea vremii, nici modalitatea de a privi galeş/autoritar în ochii fiecărui privitor de trei-patru ori pe zi - avea să mai treacă un potop de ani până la născocirea televizorului şi a permanentei sale tachinări de către premier -, domnitorul muntean se mulţumea a-şi făuri o dublă imagine, între sublim şi odios, între înger al dreptăţii şi... vampir! Între a fi iubit sau temut, el a întâmpinat opţiunea lui Machiavelli. Dacă se înşela sau nu pe sine, nu ştim.
Nu a fost cazul altora. Când, în caleaşca de staţii lungi, ţarina Ecaterina (cea Mare!) gonea furtunos prin ceea ce, cu ifose, numea Taurida, descurcăreţul Potiomkin îi arăta sate şi orăşele, viu colorate şi pestriţ populate de toate seminţiile imperiului, al căror unic cusur era că toate casele de-a lungul şoselei - altele nu erau - aveau un singur perete. Folosind aceeaşi droaşcă, împăratul Iosif al II-lea, poftit să participe la punerea pietrei fundamentale a unei catedrale - a mântuirii? -, nota că împărăteasa pusese prima cărămidă, iar el pe cea din urmă.
De imagine era obsedat şi fanariotul cu sania trasă de cerbi, vara, peste hârtoape acoperite cu zahăr - tos! Şi la fel groful ce poruncise a i se lipi, cu clei moale, diamante pe cizme, spre a se desprinde, în zăduful balului, ca netrebnice g
