Canicula a topit, aproape la propriu, Bucureştiul. Ploile îl acoperă, îl transformă acum, la sfîrşitul lui iulie, într-un monstru subacvatic. Prelungindu-şi dimensiunile, năduşind libidinos, oraşul se metamorfozează, la clipită, în-tr-un animal straniu, tenebros, ale cărui forme abia se disting de sub ape. Aşa e şi viaţa celor ce-l locuiesc, la extreme. Acum cîteva săptămîni străbăteam oraşul fie cu mîinile pe un volan fierbinte, trăgînd foc pe nări, fie pe jos, abia recuperîndu-mi tocurile din asfaltul topit şi ţinîndu-mă de nas ca să nu inspir mirosurile de putrefacţie, de descompunere, înnecăcioase şi contagioase, cu mîinile peste pleoape ca să nu văd cum mişună viermii, prin saci de gunoaie abandonaţi, răvăşiţi în voie de cîini, pisici şi aurolaci. Duminică, 28 iulie, am crezut că o nouă eclipsă poate fi urmărită de la noi din ţară. Cerul negru apăsa, tăcut la început, cu burta peste oraş. La un semn, pe care l-am pierdut, s-a dezlănţuit potopul. Apa curgea de peste tot şi nu găseam, în agitaţia şi frica mea de mărunt pămîntean, corabia lui Noe ca să mă salvez. Mi-am zis: "A sosit Apocalipsa!". Voi fi sau nu aleasă? Văzînd cum cad crengi şi copaci în calea mea, cum dopurile de mizerie au astupat canalele şi scurgerile iar apa învolburată şi murdară cucereşte, nestingherită, teritorii după teritorii, cum zgomotul furtunii acoperă şi nimiceşte şoaptele rugăciunilor mele, cum aburii se ridică din pămînt şi îmbracă clădirile, rămînînd doar firmele luminoase suspendate, ireal, la înălţime, am înţeles că, prea păcătoasă fiind, am să fiu lăsată aici. Întotdeauna mi-a fost frică de apă şi de necunoscutul întins pe la fundul ei. Deşi am făcut înot de performanţă, n-am deschis niciodată ochii. Nici în bazin, nici în mări sau oceane. Nu vreau să văd ce este în măruntaiele ei. De cîteva minute, am înţeles de ce. Pentru că acolo se adăpostea sfîrşitul meu. Minutele de p