Ideea acestui editorial pleacă de la cronica literară pe care o publicăm în numărul de faţă al revistei, ca şi de la alte articole, recenzii ori simple consemnări pe care criticii din noua generaţie le-au consacrat în ultima vreme unor scriitori din generaţiile vechi. Nu numai în România literară, fireşte. Înainte de orice, vreau să fac cîteva precizări. Judecăţile tinerilor critici nu sînt în discuţie. Le aparţin şi dau socoteală pentru ele. N-am de gînd să "apăr" pe nimeni, indiferent de ce cred eu însumi despre scriitorul în cauză sau despre operele lui recente, fie că e vorba de Nicolae Breban, fie de Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu sau Fănuş Neagu. N-aş dori nici ca gestul meu să fie interpretat drept cenzură. O revistă poate, din cînd în cînd, să amîne un text, să-l "perie" ori chiar să-l refuze. Tocmai fiindcă le respect colaboratorilor noştri părerea, am procedat diferenţiat: publicăm, iată, cronica de azi despre un roman al lui N. Breban, aşa cum am publicat-o pe aceea despre Fănuş Neagu, dar am scos din pagină una despre culegerea de articole a Ilenei Mălăncioiu. Motivele ţin de politica revistei şi nicidecum de cenzură. Cea mai bună dovadă o constituie faptul că am publicat de-a lungul timpului opinii felurite şi contradictorii, deseori în dezacord cu ale noastre, ca redactori. Problema nu e, aşadar, de îngrădire a libertăţii de exprimare şi nu mă interesează dacă autorii vechi încep să aibă dificultăţi cu noii critici. Pînă la un punct, e normal să se întîmple aşa. Dar mă preocupă dificultăţile - de a-i citi şi de a-i înţelege - pe care noii critici le au cu scriitorii vechi.

Din mai toate comentariile negative ale criticilor tineri la opere ale unor scriitori consideraţi canonici rezultă o anumită idee de literatură. O formulează limpede autorul cronicii la Voinţa de putere : "...Scriitorul român afirmat în anii '60-'80 [...] a crezut că es