Lui Johnny din Milwaukee, SUA, îi place la nebunie Jimi Hendrix. A văzut un concert la televizor cînd avea 14 ani şi a fost atît de încîntat, încît l-a bătut pe taică-su la cap pînă cînd săracul om i-a cumpărat o chitară de ziua lui. Viaţa lui Johnny s-a schimbat radical din momentul ăla. Nici măcar strigătele furioase ale mamei care îl chema la masă nu îl mai puteau scoate din camera lui, unde puştiul avea de exersat acorduri. Azi aşa, mîine aşa, pînă cînd, împreună cu alţi trei băieţi de prin împrejurimi, Johnny pune la punct o trupă şi, totodată, ia în stăpînire garajul familiei. După vreo trei-patru luni, trupa are deja coeziune şi vreo zece compoziţii proprii, astfel încît se poate prezenta cu fruntea sus la balul de sfîrşit de an. Unde, pe lîngă primii fani, îşi face apariţia şi domnul Smith, producător. Omului îi place ceea ce îi este dat să audă şi, după recital, îi strînge bărbăteşte mîna lui Johnny. "Luni dimineaţă, la studio, să vorbim". Băieţii se îmbată crunt în cinstea succesului pentru că, nu-i aşa, gloria rock'n'roll trebuie cinstită cum se cuvine. Primelor săptămîni petrecute în studio le urmează primul single oficial al trupei, care ajunge, în timp record, pe primul loc în clasamentul stabilit de postul local de radio. Băieţii sînt pe cai mari şi nici nu se gîndesc să se oprească aici. La nici trei luni după primul succes, domnul Smith le lansează primul LP care, dacă este cazul să mai menţionăm, se vinde ca pîinea caldă. Anii trec. În momentul în care Johnny strînge în mîini primul trofeu Grammy declară, în faţa sălii pline, că îl iartă pe domnul Smith căruia - deşi i-a escrocat cu cinci milioane de dolari - ţin să îi dedice succesul. La urma urmei, era un tip simpatic. Presa nu uită să semnaleze ironia. Cam în acelaşi timp, în România, Domnul X, patron al unei case de discuri, are o întîlnire particulară cu domul Y, prosper om de afaceri. D