Acum cîţiva ani, muzica adolescenţilor era împărţită între rock şi Depeche Mode; se ducea un război, deloc tacit, între fanii celor din urmă, "the good guys", îmbrăcaţi în costume de blugi, deschise la culoare şi franjurate, cu însemnele rozei şi iniţialele D.M., şi opozanţii lor, rockerii întunecaţi la tricou, cu plete şi lanţuri (lozinca mea preferată era un vers din Manowar, Hail to Kill, pe care o lipisem cu mîndrie şi spre groaza mamei, pe una din "supăratele" mele haine de piele). Ca mai toţi metaliştii de un leat cu mine, priveam cu timiditate admirativă înspre Garda Veche (o bandă de rockeri "adevăraţi", cei de dinainte de revoluţie, care ştiau cu ce se mînca rockul de la Jimi Hendrix încoace), mergeam în MBL, cetatea din Cişmigiu (în traducere liberă mai bine lasă), filosofam şi făceam chetă pentru ţigări şi bere, legam prietenii şi primele noţiuni de cultură muzicală (adică, înainte de Metallica fusese şi un Rolling Stones). În mod cert, depeche-arii erau detestaţi. Niciodată nu s-a ştiut prea bine de unde a început totul, dar motivele curgeau gîrlă: ba că erau prea dichisiţi (între noi, fie vorba, şi rockerii de liceu alergau după accesorii care să le ateste personalitatea), ba că erau snobi (ca rocker însă îţi impuneai să nu asculţi Depeche Mode, invocînd migrene cumplite la auzul unui acord din Personal Jesus) sau că muzica lor era "aberantă", şi cu asta îţi încheiai pledoaria, cîştigai procesul şi nu dădeai şansă de recurs. În ceea ce priveşte părinţii, muzica ambelor tabere era, ca orice muzică de adolescent, "aberantă". Strica tinerii, îi îndemna la violenţă (mai ales zgomotosul hard'n'heavy) şi, ce era mai important, nu-i lăsa să înveţe. Dar pentru noi, cei care sufeream de neînţelegerea adulţilor, complăcîndu-ne cu voluptate dostoievskiană în această renegare (fără de care, sincer, nu ar mai fi avut nici un haz), muzica nu era o modă, era u