Scriam săptămîna trecută că se prefigurează tot mai clar un alt scrutin de coşmar pentru alegerile din 2004: PRM al doilea partid şi Corneliu Vadim Tudor în turul secund al alegerile prezidenţiale. Expansiunea bruscă a extremismului înaintea alegerilor din 2000 părea o greşeală de parcurs a democraţiei româneşti. Interpretările optimiste spuneau că sistemul dezechilibrat, cu un PSD imens şi o opoziţie democratică minusculă, se va echilibra natural prin scăderea ameninţării PRM şi creşterea PNL/PD, aflate în restructurare. Democraţii au început imediat această restructurare, care l-a propulsat pe Traian Băsescu în fruntea partidului. Liberalii abia au declanşat acest proces, iar Theodor Stolojan pare a avea cîştig de cauză. Totuşi, experienţa democraţilor arată că o creştere spectaculoasă este puţin probabilă, cele două partide cantonîndu-se în sondaje la circa 10%. Ambele au crescut puţin după alegeri, de la cele 7,2 (respectiv 7,3) procente obţinute la scrutin. Cele circa 20% din opţiuni (rezultatele însumate), care durează din martie 2001, arată, probabil, o limită naturală a opoziţiei democratice, cel puţin pentru acest moment şi pentru felul cum arată în prezent scena politică. Între timp, Partidul România Mare este principalul beneficiar al nemulţumirii. Tocmai în aceasta constă perversitatea mecanismului: cîştigă cel mai puţin capabil să rezolve problemele. Totuşi, într-o atmosferă generală de scepticism, guvernul actual a menţinut destul de mult timp încrederea opiniei publice. PSD are încă un procent liniştitor în sondaje, iar scăderea nu este abruptă, ci destul de lină. Îngrijorarea provine din faptul că scăderea procentelor partidului aflat la guvernare se corelează cu creşterea PRM. Ne place sau nu, lupta se va da între PRM şi PSD, iar opoziţia democratică nu va fi în centrul bătăliei. Concluzia la care doream să ajung: întreaga răspundere pentru st