Merg mai în adîncuri, mă desfăşor asemenea domnilor profesori geologi de la Discovery Channel care stau în faţa unor straturi de roci şi vorbesc despre istorii atît de îndepărtate încît stau cu gura căscată în vipia amiezii, în umbra fierbinte şi transpirată a camerei, şi încerc să pipăi mental milioanele de ani pe care aceşti domni mi-i presară pe creştetul capului. Ce poate însemna abisul unor milioane de ani, a unor mii de miliarde de zile, de ceasuri, de amiezi, faţă de propria noastră viaţă, mă întreb şi degrabă îmi ferec înţelegerea, mă pogor în imediatul vieţuirii, îmi alung tentaţiile unor risipiri metafizice anapoda şi mă refugiez în propria-mi istorie ca în singura certitudine pe care o (mai) am. Iacătă parfumul într-o epocă de creştere economică, după două decenii de la terminarea războiului. Ce este acesta altceva decît o reverie inconsistentă, atît de greu de prins în cuvînt încît ai avea nevoie de muzică, de artă plastică, de amîndouă cuprinse într-o poveste a trupului şi a memoriei lui: există parfumul brutal, gros, acela pe care îl beau soldaţii ruşi în război, există mai apoi parfumul corect, proletar, insistent şi direct, asemenea neorealismului italian din cinematografie. Există, în lumea din spatele cortinei, în anii de după moartea lui Stalin, parfumuri care nu spun mai mult decît trebuie, ale căror semnificaţii sînt atent controlate să zboare asemenea cîntării aceleia de neuitat de la serbarea şcolară, organizată semantic şi sentimental în preajma versului "Sună toaca prin toată Doftana". Un vers, vă reamintesc, urmat de rima "schingiuit-prigonit" cu un parfum care, şi el, iată, a străbătut timpurile asemenea manualului de protecţie a muncii sau a vorbelor înaripate despre electrificare şi eradicare a analfabetismului. Mă pierdeam în reverii aplecat atent cu nasul peste aceste sticluţe pe care le mînuia autoritatea maternă în fiecare dim