* Radu Olteanu, Bucureştii în date şi întîmplări, Bucureşti, Editura Paideia, 2002. Bucureştiul zilelor noastre trăieşte un paradox neîntîlnit în cazul celorlalte oraşe, din provincie. Ca să-l parafrazez puţin pe Caragiale, dacă Iaşiul îşi are ieşenii săi, Clujul - clujenii săi ş.a.m.d., Bucureştiul este aproape lipsit de bucureşteni. Pînă la un punct, este oarecum de înţeles: fiind capitala României, Bucureştiul este populat de un mare număr de "flotanţi" (diverşi funcţionari ai administraţiei centrale, tineri aflaţi la studii, străini care îşi reprezintă ţările de origine etc.). Dar, odată depăşit acest punct, te-ai aştepta să dai de bucureşteanul autentic, demn locuitor al cetăţii sale. Or, acest cetăţean nu mai există sau face parte dintr-o categorie pe cale de extincţie. Să fim bine înţeleşi: calitatea de bucureştean (sau de ieşean, clujean) nu este dată automat de adresa din buletinul de identitate sau de locul naşterii, ci de un mod de situare în oraşul în care trăieşti, de integrare într-o comunitate din care faci parte. Mîndria de a fi bucureştean nu am văzut-o exprimată decît sub forma aerelor date (în provincie) de nişte oameni trăitori în Capitală doar de o generaţie, maximum două. Era probabil o nefericită încercare de exorcizare a propriului lor provincialism. Din păcate, regimul comunist a reuşit performanţa de a distruge un oraş. La propriu, demolînd cartiere întregi de case, biserici sau situri istorice pentru a face loc odioaselor blocuri şi ctitorii megalomanice, şi la figurat, distrugînd un set de valori comunitare. Cei care au populat, începînd din anii '60-'70, uriaşele "cartiere-dormitor" nu au reuşit niciodată să devină bucureşteni, după cum nici provinciali nu au rămas. Avem astăzi nu un oraş, ci o sumă de zone locuite, foste rurale (Colentina, Pantelimon, Berceni, Balta Albă, Militari) fiecare cu folclorul ei ("după blocuri sîntem noi