Mărturisesc un lucru aproape ruşinos: spre deosebire de toţi cei care vorbesc despre ea ca despre o prea bine cunoscută făptură - din moment ce, pesemne, chiar o cunosc -, eu nu am văzut-o niciodată pe România la faţă. Unii mi-au spus că ea este o doamnă venerabilă, care s-a născut la puţină vreme după moartea lui Decebal; alţii mi-au descris-o nabokovian de tînără, Lolită născută din spuma căzii de baie odată cu ei, cam prin ianuarie '90. Unii spun că este o sfîntă, cu părul alb şi ochii albaştri-Voroneţ; alţii spun că este o bagaboantă fostă brună vopsită blondă şi că are de regulă coji de seminţe printre dinţii care oricum sînt murdari de ruj, negri de tutun şi găuriţi prin dos de carii. Eu, ca un făcut, nu ştiu cum arată, nu i-am văzut arcuirea umerilor, nici mîna-i deschizînd o uşă, nici picioru-i călcînd atent cu tocul cui pe asfaltul fierbinte ale verii. Sînt atît de înciudat de acest neverosimil handicap, încît - salvator - m-am decis să cred că această Românie încărnată nici nu există. Ideea mi-a încolţit în primăvara lui 1996, pe alt continent, într-un oraş liniştit şi-n care tot speram să mă plictisesc măcar timp de trei zile, să simţ şi eu aroma plictisului adevărat. Eram într-o maşină, pe bancheta din spate, şi cineva îmi spunea că România este blestemată. Cum e?, am zis cu gîndurile aiurea, cu ochii pe vîrful roşietic al unei ţigări aproape duse la capăt. Blestemată, nene, exact aşa e! mi s-a răspuns. Atunci am deschis geamul maşinii, am aruncat chiştocul în zăpada ce umplea trotuarele - ştiu că nu e frumos ce-am făcut - şi am dat o replică terifiant de neacademică, dar care, culmea, mi-a adus interlocutorul pe pămînt. Aşa încît atunci cînd dl Sabin Gherman s-a săturat de România, prin septembrie '98, eram deja imunizat. Plus că păstram amintirea unei veri în care, licean la munci agricole fiind, discutam cu un coleg care, subţiindu-şi ochii şi