Tema numărului de faţă este, în repertoriul temelor Dilemei, un fel de melodie estivală, cu "la mare, la soare... etc.". De aceea, "puriştii", amatorii de cugetare adîncă, pot să sară peste paginile tematice şi astfel vor evita să fie plictisiţi de futilitate şi dezgustaţi de vulgaritatea futilităţii. Tema propusă această săptămînă este, deci, lipsită de mari profunzimi, dar asta nu înseamnă că nu ridică probleme de reflecţie. Vă întrebaţi, probabil, ce poate fi atît de important sau de serios în muzica de azi, încît să merite să ne gîndim la ea. Un prim motiv ar fi că muzica structurează mentalul colectiv şi că scara de valori a tinerilor este, în mare parte, subsumată ei. Acesta nu este, desigur, un lucru nou. La fel se întîmpla şi pe vremea rock and roll-ului, pe vremea mişcării flower-power, sau ceva mai tîrziu, cînd "depeşerii" se războiau cu "rockerii". Muzica nu este, deci, numai ceva care ne gîdilă urechile în mod plăcut, ci şi ceva care coagulează comunităţi şi dă identitate. Ea este un organism foarte dinamic, în continuă schimbare şi poate tocmai de aceea tinerii o adoptă aşa uşor (sau se lasă adoptaţi de ea): cum celelalte generaţii nu o mai recunosc şi declară că nu o mai înţeleg, tinerii percep muzica vremii lor
ca fiind printre puţinele lucruri (dacă nu singurul) care le aparţin cu adevărat; la o vîrstă cînd nu au prea multe bunuri personale, muzica e singurul lucru care este numai al lor şi care, astfel, ajunge să-i definească. (O mică anecdotă, care ilustrează perfect dinamismul fenomenului muzical: o colaboratoare a Dilemei, care, pentru a scrie un articol, a trebuit să meargă într-o discotecă, ne spunea că nu mai consonează deloc cu ce se cîntă acum, cu muzica pe care dansează tinerii astăzi şi că a plecat din discotecă cu dureri de cap; are 24 de ani). Am să mă limitez la enunţarea acestui prim motiv de reflecţie, lăsîndu-i pe cititori
