Rock vs. Depeche La sfîrşitul anilor '80, un adevărat război, nu tocmai rece, ajunsese să opună găştile de adolescenţi din România: cel dintre rockeri (punkişti sau metalişti) şi depecheri (fanii formaţiei britanice de rock electronic Depeche Mode). Nu foarte prezentă în topurile din USA, trupa lui Martin Gore avea, se pare, un succes nebun în rîndul tineretului din ţările Europei de Est. Să fi răspuns oare filozofia lui Everything counts şi Personal Jesus sau stilul sumbru de "preoţi electronici" unui orizont de aşteptare specific? Oricum, ambele tendinţe erau în răspăr cu bătrînicioasa muzică uşoară românească, performată de soliste rigide, în rochii lungi şi vaporoase, sau de solişti severi, îngînduraţi, cu flori la butonieră... Pe fondul mizeriei atroce a ceauşismului tîrziu, obsedat de reprimarea şi raţionalizarea oricărei bucurii a simţurilor, "hedonismul consumist" devenise irezistibil pentru tineretul patriei: în răspăr cu o întreagă critică neo-marxistă apuseană a "capitalismului tîrziu", dansul erotic al Madonnei, sînii imenşi ai Samanthei Fox sau un mega-concert pe Wembley reprezentau, pentru tinerii români, adevărate imagini ale Paradisului. Distracţie şi libertate, libertatea distracţiei şi distracţia libertăţii. Deşi eram, pe atunci, vag simpatizant depeşist, fidelitatea faţă de muzica formaţiei Dire Straits (al cărei fan incurabil am rămas pînă în prezent) m-a împiedicat să devin membru cu drepturi depline în confreria celor în blugi prespălaţi, cercel şi geci de piele, tunsoare ţepoasă şi perciuni... Rockerii mizerabilişti şi pletoşi se legitimau drept romanticii rebeli şi boemi care "au făcut Revoluţia" (inclusiv căderea Zidului Berlinului se produsese - nu-i aşa? - în ritm de rock). Iar depecherii - "alternativi" neangajaţi şi cam blegi - erau plasaţi, dispreţuitor, în proximitatea "discarilor" de bani gata (adică a fanilor muzicii disco, he