- Istoric - nr. 155 / 9 August, 2002 Coloana mergea inainte, fara sa mai priveasca in urma ei, pentru a nu le mai auzi strigatele de durere si rugamintile de ajutor. Temperatura ajunsese la limite polare. Inaintam cu pasi impleticiti, sprijiniti unul de altul, iar degeraturile faceau ravagii in continuare, fiind mai teribile decat armele de foc. Mi-au degerat degetele la ambele picioare si aveam dureri mari. Simteam ca moartea ne pandeste la tot pasul, insa luptam sa alung acele ganduri negre. Sa alung din sufletul meu nesiguranta, in care ma aflam, fata de tot ce ma inconjura. Cat de vii mi-au ramas in minte zbuciumul sufletesc si gandurile fatale care putin a lipsit sa ma ucida! Din cauza neajusurilor, barbile noastre crescusera in mod ingrozitor, salbatic. Fetele ne erau zbarcite din cauza gerurilor nemiloase, iar hainele de pe noi erau rupte si murdare de atata vreme nespalate. Din cauza mizeriei, apar bolile pe care nu aveam cu ce le trata. Strigatele noastre de durere si de neputinta nu aveau nici un ecou. Ele isi cereau, dupa atata suferinta, dreptul la odihna, hrana si curatenie corporala. Iar numarul victimelor crestea in mod ingrozitor. In acele momente, moartea biologica pentru noi ar fi fost o eliberare. Ne cuprindea spaima ca nu ne vom mai putea comporta ca oamenii. In aceasta stare sufleteasca, noi continuam marsurile. Coloana de naufragiati ai vietii o lua, din nou, la drum, cu picioarele impleticite, de nu se mai putea tine pasul si ordinea in coloana. Marsurile, la care am fost supusi, ne-au pus rezistenta la incercare. S-a cerut, din nou, ca toti cei bolnavi grav, acei ce nu mai puteau merge, din cauza degeraturilor, sa fie evacuati in spitalele de campanie. Doamne, cat poate indura o fiinta omeneasca! "Sub cer de luna clara / Doarme drumul troienit, / Luna arde, troica zboara, / Pe un drum fara sfarsit." 15 ianuarie 1943. Zi de odihn