Ceea ce urmează este de domeniul ficţiunii, deşi pare adevărat, spre deosebire de ceea ce ni se întîmplă de vreo doisprezece ani, care este adevărat, deşi pare de domeniul ficţiunii. Am citit în Academia Caţavencu un reportaj despre o tabără legionară. Reporterul, incitat de afişele (lipite, după cum am văzut şi eu, de predilecţie pe pereţi şi coloane de marmoră, mai ales în staţiile de metrou) care chemau lumea într-o tabără de muncă legionară, a produs, de la faţa locului, o scriere extrem de interesantă despre tabăra de la Valea Plopului. Incitat la rîndu-mi de reportajul menţionat, mi-am imaginat că, alături de tabăra legionară, în aceeaşi vale, s-ar fi stabilit şi o tabără (de muncă?!) comunistă. Ce combinaţie de verde şi roşu! În timp ce legionarii (ortodoxişti) se duc de două ori pe zi la biserică, intonînd, după slujbă, mobilizatoare marşuri specifice, comuniştii trec cu dispreţ, tot de două ori pe zi, prin faţa bisericii (ateişti), spre, bunăoară, căminul cultural, unde cîntă cu totul alte marşuri, tot specifice,

la fel de mobilizatoare. Fiind situate în aceeaşi vale, lozincile legionare, precum "Jos jidanii!" sau "Afară cu ţiganii!" se încrucişau cu lozincile comuniste, ca, de pildă, "Nu ne vindem ţara!", "Jos economia de piaţă!", în timp ce se auzeau într-o tabără elogiul lui Zelea Codreanu, iar în cealaltă lauda lui Nicolae Ceauşescu, înălţîndu-se în ambele tabere imnuri închinate omului nou (în deplin acord). Pentru a înlătura atmosfera idilică, pe care ar presupune-o unii cititori, îmi imaginez dispute înverşunate asupra victimelor, unii reproşîndu-le vecinilor de tabără uciderea lui Iuliu Maniu, iar ceilalţi uciderea lui Nicolae Iorga şi, fireşte, discuţii interminabile asupra numărului de oameni asasinaţi, dat fiind că legionarii au dominat societatea românească mai puţin decît comuniştii, care au avut o domnie mai lungă. Oricum, asupra uno