Situaţia Bibliotecii Naţionale a devenit un caz abia în ultimul moment - cînd se hotărîse, practic, preluarea clădirii neterminate de pe Splaiul Unirii pentru a o transforma în viitorul sediu al Guvernului. Se ştia de multă vreme că aşa se va întîmpla, Guvernul nu şi-a ascuns intenţiile; de ce nimeni (presă, opinie publică, societate civilă, asociaţii de bibliotecari etc.) nu a protestat pînă în ultima clipă, de ce nu s-a cerut din timp găsirea unei soluţii pentru Bibliotecă - rămîne pentru mine un mister, pe care n-aş vrea să-l explic simplist prin "specificul nostru", acela de a suporta totul pînă cînd "ajuns cuţit os". Puşi în faţa faptului împlinit (=hotărîrea de a elibera clădirea), bibliotecarii au recurs la o formă de protest foarte frecventă pe la începutul anilor '90, de care - mărturisesc - uitasem: manifestaţii în faţa ambasadelor occidentale. Ziarele şi televiziunile au preluat subiectul, autorităţile au fost obligate să răspundă, iar felul în care au făcut-o sugerează că nu se aşteptau la asemenea reacţii: au pendulat între improvizaţii de tipul depozitării cărţilor la Popeşti-Leordeni şi recunoaşterea deschisă a lipsei de soluţii. Inevitabil, cine a vrut să politizeze cazul, a avut ocazia servită pe tavă: "s-a demonstrat încă o dată că acest Guvern este nepăsător faţă de cultura naţională" etc. Problema nu este doar a acestui Guvern. Funcţionînd, de la înfiinţare, într-un spaţiu total neadecvat (fostul sediu al Bursei), Biblioteca Naţională stă încă, după patru decenii de comunism şi unul de tranziţie, sub semnul traiului de azi pe mîine: sediul "vechi" e într-o stare proastă şi, în plus, e revendicat de Bursă, sediul "nou" e neterminat şi revendicat de Guvern, cărţile sînt răspîndite prin depozite aflate în tot Bucureştiul. Cel mai grav este însă că, din 1990 încoace, n-a existat nici un proiect coerent pentru a rezolva cu adevărat situaţia Bib