Acum o lună de zile am făcut un uriaş pas tehnologic. Speriat de înapoierea mea în domeniul aparatelor electronice, m-am decis să investesc 80 de dolari, o sumă destul de semnificativă în raport cu venitul meu lunar, într-un mp3 player (Lenoxx, MP-786). Pe carcasă undeva scrie made in China, dar nu e cazul să intru în panică, amintindu-mi de concepte dragi mie ca globalizare, multiculturalism. Dar să nu vorbim despre asta, manualul cu instrucţiunile de utilizare este bilingv, chineză - engleză, şi cum cel puţin una dintre aceste două limbi îmi este cunoscută, restul nu mai contează. Evenimentul se leagă de o mai veche dorinţă de-a mea de a poseda cît mai multă muzică. Termenul nu este exagerat, căci tentativele mele din adolescenţă de a colecţiona muzică au fost nişte eşecuri şi, ulterior, lipsa unor scule serioase m-a împins să-mi cheltui toţi banii pe cărţi. Apoi mi-am dat seama, scriind pentru revista Orizont un text despre volumul al II-lea din Orbitor, că muzica pe care o ascult şi cărţile pe care le citesc, filmele care mă tulbură au devenit în timp obiecte personale. Ele mediază relaţia pe care o am cu mine, dar, mai mult, fac posibile relaţii între mine şi cei din jur. Nu îmi aleg prietenii după ce muzică ascultă şi nu îi apreciez doar pe cei care au serioase lecturi din Borges şi Flaubert, dar am prietenii care se modelează şi cresc din schimbul unor astfel de obiecte personale. O voce interioară îmi aminteşte de încercarea mea de a trasa graniţe, foloseşte expresii ca spaţiu securizant, comunitate interpretativă, ultima împrumutată din teoriile cu care chiar eu îmi bat capul şi nu pot să mă simt altfel decît trădător, din moment ce pe marginea acestui text ar putea să apară acuzaţia, politic incorectă, de subcultură. Acum nu fac altceva decît să vînez. Vînez cd-uri pe care le inscripţionez. Aşa pot să am propria colecţie. Un compromis, fireşte. Cd-