* Arca lui Noe. De la neolitic la Coca-Cola, Muzeul Ţăranului Român şi Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2002. După mai mult de un deceniu de la "evenimente", după serioase restituiri şi scormoniri memorialistice, după "schimbarea de paradigmă" care s-a diagnosticat pe corpul împrăştiat al literaturii noastre de azi, experienţele închisorilor comuniste, exilul cu valurile sale succesive, meandrele politice totalitare continuă să fascineze. Rememorările lucide, jurnalele de formare într-o lume azi dispărută, supravieţuirea în locuri destinate exterminării interesează încă mai mult decît ficţiunea, fie ea cu pretext memorialistic. Cu ecou şi în jurnalismul cultural, mărturiile de acest tip au adus în centrul atenţiei un alt tip de discurs ale cărui valori de bază sînt mai degrabă etice - sinceritate, fidelitate faţă de fapte, fiabilitate - decît estetice. În umbra marilor memorialişti gen Ion Ioanid, Lena Constante sau Jeni Acterian s-au publicat, însă, mai ales în spaţiul jurnalistic, sau în cel etnologic, o sumă de discursuri sociale şi culturale, mărturii personale şi autobiografii pline de culoare şi nerv care fac parte din "noua" paradigmă şi care mizează înainte de orice pe stabilirea unei comunicări veritabile cu cititorul. Într-un articol despre Războiul de Independenţă, Sorin Alexandrescu găsea că funcţia şi salvarea acestor mărturii stă în "descoperirea sau inventarea unei semnificaţii". Dar, cît de mult poate interesa această semnificaţie, în lipsa unui imbold ideologic (eroismul, în cazul de mai sus) sau a unei mize în primul rînd estetice? Acestei a doua specii - populare, subiective şi intens-semnificative nu doar personal, ci şi social - îi aparţine Arca lui Noe, un "index al memoriei" alcătuit în egală măsură din oameni şi obiecte, din suflete şi liste, din gesturi şi interpretări. Irina Nicolau şi Şerban Anghelescu, coodonatorii antologiei destabi