Mă aflu într-un Internet Café din Constanţa, pe malul Mării Negre şi am scris cronicuţa aceasta de trei ori deja. Tipul, altfel drăguţ, care păstoreşte localul a reuşit să mă "scuipe" afară de două ori, chiar cînd eram pe punctul să termin bălmăjelile mele amabile despre plajele topless, capitalismul românesc, muzica pop de prin partea locului şi ubicuitatea Internetului. Deci nu voi mai spune nimic despre aceste lucruri, ci doar că pe Marea Neagră nu se face surf, aşa că puştii de pe aici nu fug răcnind cînd un val loveşte malul. Ei se aruncă, pur şi simplu, cu capul înainte. Aşa cum se aruncă şi mulţi români, cu capul înainte, în capitalism. Dacă se aude vreun răcnet, acesta vine de la bătrînii cu pensii de nimic, care nu-şi permit nici să se uite la magazinele ticsite, la cafenelele cu ifose, la restaurante sau la cinematografele unde "Men in Black 2" rulează cu casa închisă. Duse sînt privirile furişe şi feţele trase ale epocii comuniste. Tineri îmbrăcaţi după ultimul răcnet al modei vorbesc la celulare, învîrtind "tot felul de afaceri misterioase", aşa cum le place tuturor să spună, chiar dacă ei înşişi fac parte din "mister". Singurul mister pentru mine, după o privire superficială aruncată lucrurilor, este cum pot noii capitalişti să supravieţuiască presiunii unei amabilităţi fără de margini şi cererii îngrozitoare. Românii detestă să spună "nu". Aşa că fiica sleită de muncă
a proprietarului hotelului, de exemplu, va răspunde "imediat" atunci cînd îi ceri o cafea - ceea ce nu înseamnă că o să ţi-o şi aducă. Străbat ţara împreună cu Larry, un producător radio relaxat şi leneş, înarmat cu un reportofon cît palma, pe care îl foloseşte ca să înregistreze sunetul căruţelor şi BMW-urilor pe şosea, alături de bălmăjelile mele incoerente. Pentru că vorbesc două limbi deodată, tradiţionala mea bălmăjeală a evoluat într-o serie de interjecţii şi exclamaţii,
