o istorie personală Televizorul alb-negru cu lămpi, marca Diamant, a fost prima cutie din care am auzit ieşind sunete muzicale şi am văzut artişti(e) care păreau doar că se prefac nu şi că ar cînta cu adevărat. Doamne cu rochii şi gene lungi, nemişcate ţineau strîns microfonul şi murmurau refrene pe care apoi le tot lălăiam zile întregi prin casă. Aveam nevoie de o întreagă recuzită pentru aceste momente muzicale şi de o memorie bună pentru că, în materie de soliste şi repertorii, gusturile mi se schimbau de la o zi la alta. Pentru că una dintre mătuşile mele era mare amatoare de Angela Similea, eu n-am înghiţit-o niciodată, nu-i găseam decît defecte şi mă amuza că avusese la începuturi "buză de iepure". O enervam tot timpul pe mătuşa asta a mea şi, ca să pot să mă strîmb mai bine, trebuia să-i ştiu şi Angelei refrenele. Aşa că, dintr-un motiv sau altul, tot îmi măream cunoştinţele de muzică uşoară. Dar perioada asta de glorie muzicală n-a durat prea mult la mine, pentru că, într-o zi, unchiu-miu, care preda chitara la Casa Pionierilor, m-a surprins în plină reprezentaţie în curtea casei şi mi-a zis că... n-am voce deloc. De-atunci, m-am mulţumit să le critic pe solistele noastre. Brusc nu-mi mai plăcea nimeni: nici Dida Drăgan, preferata mamei, nici Mirabela, Corina, Margareta Pîslaru... Ca să nu mai vorbesc de Aura Urziceanu, care scotea nişte sunete ciudate şi avea şi nişte unghii de un kilometru pe care le tot flutura cît dura melodia. Bătălia cea mare se dădea atunci pe popularitatea unei soliste, care nu trebuia să vîndă muzică, ci doar să placă marelui public. După '89, radioul mergea întruna, descopeream topuri, trupe şi cîntăreţi şi habar nu aveam dacă în muzica românească se mai întîmpla ceva. Apoi, am reînceput să mă uit la televizor, să prindă viaţă, carne şi oase vocile/refrenele pe care le auzeam peste tot în jurul meu: la radio, în mijloacele d