Stereotipurile pot juca uneori feste teribile. Am fost anul trecut să vizitez casa lui Emil Cioran din Răşinari, avînd în minte imaginea idilică a satului din filmul lui Gabriel Liiceanu. M-am dus acolo ca turistul tip, avid de lucruri memorabile, dar şi ca urmare a unui impuls personal, urmînd a mă concilia cu tinereţile cioraniene. Am fost contrariat în ambele ipostaze. Pe de o parte, nu am găsit la faţa locului nici o referinţă care să-mi evoce vechile pasiuni intelectuale - aşa încît mi-am lăsat problema personală neconciliată. Pe de altă parte, nu am putut face pe turistul pentru că în Răşinari nu este nici o casă memorială. Singurul obiect turistic de la faţa locului este o placă memorială pe o casă care precizează că acolo s-a născut şi a copilărit Cioran. Casa cu pricina era perfect funcţională: în momentul vizitei mele, un bărbat între două vîrste şi o femeie plinuţă tocmai ieşeau cu Dacia din curte, arătîndu-se iritaţi că mă holbez înspre spaţiul lor privat. Dar nu asta a fost surpriza cea mare: pe uliţa casei lui Cioran, se întindea un superb talcioc, iar peste spaţiul acela pestriţ răsunau, din boxe incredibil de puternice, inconfundabilele manele. Înzestrat cu aşa o experienţă, m-am obişnuit să rîd în faţa tuturor surprizelor din periplul meu transilvan. M-am dus peste munţi pentru a găsi Ardealul civic al lui Sabin Gherman şi am găsit în Oradea sau în Cluj ipostaze ale "Bucureştiului" cu seminţe, ţigani, şmechereală şi prost gust. M-am dus să găsesc lumea folkului şi muzicii clasice şi am găsit o mare, mare pasiune pentru manele. Oricît m-am străduit, nu am putut vedea în proastele habitudini obiecte de import bucureştean şi nici nu am putut să-i desemnez pe "vinovaţi" drept moldoveni pripăşiţi în Ardeal. Am descoperit toate acestea nu cu bucuria resentimentară a locatarului provinciei "negative" care este Moldova, ci cu tristeţea celui care a sp