Acum vreo sută de ani şi mai bine, la Paris ajungeau doar copiii românilor cu multă stare. Deja şcoliţi cu dascăl de franceză, n-aveau prea multe probleme să se înţeleagă cu localnicii (şi cu fetele lor). Şi nici n-aveau nevoie de bani de la ei, ba dimpotrivă, veneau cu banii de acasă. Ei, dar cum s-a mai schimbat lumea! Astăzi, la Paris, purtătorii de paşapoarte româneşti se fac remarcaţi pe stradă mai degrabă decît la Academia Franceză. Şi nu în calitate de demonstranţi pentru o soartă mai bună pentru cei rămaşi în urmă (aşa cum se întîmpla pînă în 1989), ci mai degrabă de persecutaţi de marile societăţi bancare, care i-au adus în situaţia de a nu mai accepta decît cash. Urmaşi ai celor care munceau ca robi pe moşiile primilor români la Paris, probabil că rromii cerşetori de astăzi se simt răzbunaţi. Numai că plăcerea asta riscă să meargă prea departe. Într-o carte, apărută acum vreo doi ani la Humanitas (Angus Fraser, Ţiganii), autorul povesteşte despre periplul ţiganilor pe continent în ultima mie de ani. Aşa afli că nomazii şi-au petrecut Evul Mediu jucînd alba-neagra prin burgurile nemţeşti, şi cerînd bani de la primărie - cîteodată pretinzîndu-se persecutaţi, alteori pur şi simplu ca să plece. Fără să se teamă de acuzaţia de rasism, autorul a căutat şi a găsit motivele pentru care, rînd pe rînd, tîrgurile şi oraşele au dat legi care interziceau accesul acestora. Explicaţiile din epocă sună cunoscut: creşterea furtişagurilor şi stricarea obiceiurilor. Astfel, încet-încet, rromii n-au mai putut să se plimbe cu căruţele printr-o Europă de Vest care-şi construia graniţe şi instituţii. Aşa se face că astăzi, populaţii ţigăneşti native (mai vechi adică de 100 de ani) sînt foarte puţine în Europa occidentală (cu mici excepţii în Anglia) şi că Balcanii au ajuns să aibă populaţia ţigănească cea mai importantă. Sigur, în zona noastră a existat şi instituţia dete