Cind, la 1 ianuarie 1993, istericul si in nimic crezatorul Meciar si-a vazut visul cu ochii, iar pe harta Europei, in locul unui stat, au rasarit doua tarisoare un pic mai intinse decit propriile lor capitale, preacuviosul tribun in ale slovacismului absolut i-a promis poporului „sau“, referindu-se la „exploatatorii“ cehi: „Vom recupera tot ce ne-au rapit de-a lungul anilor prin frauda si inselaciune si ii vom obliga sa imparta cu noi intreaga avere a defunctei si absurdei federatii!“. Cum incepind din 1919, imediat dupa aparitia „absurdei federatii“, cehii au investit masiv in Slovacia, pe atunci subdezvoltata si predominant agrara, la capitolul recuperari, inversunatul inger pazitor al proaspat independentei Bratislave a fost nevoit sa reduca decibelii. In schimb, tonul sau revendicativ a atins inaltimi paranoic de ametitoare cu privire la dreptul „sacru“ al slovacilor de a beneficia de „cel putin 50% plus unu“ din tot ce ar fi putut constitui proprietate comuna inainte de „divort“. Iar printre „articolele“ pasibile de a fi fost inscrise in respectiva categorie a enumerat pan Meciar si Festivalul International de Film de la Karlovy Vary.
In principiu, pretentiile prim-ministrului neatirnat de Praga erau „modeste“: festivalul ar fi trebuit fie mutat in oraselul de granita Kuty si trecut sub administratie comuna ceho-slovaca, fie organizat prin rotatie, in anii cu sot la Karlovy Vary, in Boemia de Vest, iar in cei fara sot, la Trencianske Teplice, in Slovacia.
Numai ca „exploatatorii cehi“ i-au ris in nas vajnicului oier de pe proaspat instituita granita si, vorba lui La Fontaine, „moda a ramas cu coada“. Adica festivalul a continuat sa se desfasoare acolo unde se desfasurase si pina atunci si unde are loc si astazi: la Karlovy Vary. Jignirea era de-a dreptul inacceptabila. Dupa inevitabilul acces de paranoia, arhanghelul slovacist si-a razbunat va
