O posteritate luminoasa
Rar se intilneste caz de posteritate literara atit de luminoasa ca a lui Marin Preda. Spre deosebire de multe nume mari dintotdeauna, el n-a intrat nici o clipa in „conul de umbra“ care i-a inghitit o vreme pe aceia, imediat dupa disparitia fizica.
In primul deceniu scurs de la moartea sa, ultimul al istoriei noastre comuniste, marele autor al Morometilor a fost privit ca unul dintre principalele repere ale intregii culturi romane postbelice. Mult comentat si reeditat, chiar si in conditiile impuse de „aparatul de propaganda“ de atunci, care limitase drastic tirajele si aproba cu greu republicarile, Preda a ramas cel mai citit si cel mai apreciat prozator al nostru de dupa generatiile interbelice, precomuniste. De citeva decenii bune era predat in scoala, inca din clasele mici, cu citeva episoade potrivite virstelor scolare respective (Niculae Moromete citind in timp ce o veghea pe oaia Bisisica la pascut, Niculae Moromete in criza de „friguri“ tocmai cind isi primea premiul intii la scoala, spre surprinderea tatalui, care nu daduse multi bani – la figurat, ca si la propriu, de altfel! – pe inclinatia fiului catre studiu s.a.m.d.). De asemenea, era prezent in manualele de liceu, la „lecturi obligatorii“ si la „facultative“, peste tot.
Mai mult, pe linga valoarea literara, i se recunoscuse si aceea de reper moral, cu toate cedarile si „colaborationismele“ din tinerete sau de mai tirziu, acestea – mai discrete. Drept urmare, disparitia sa socanta, la scurt timp dupa succesul fulminant al Celui mai iubit dintre paminteni, in conditii neelucidate nici astazi complet, a creat un moment de mare solidaritate a „breslei“ literare, care s-a regrupat pentru a-l omagia si pentru a-si afirma astfel – implicit – nu doar durerea la despartirea de unul dintre cei mai buni „slujitori“ ai ei, ci si solidaritatea fata de principi