Motto:
„Arta se naste din constringere, traieste din lupta si moare de libertate.“
André Gide
Ierarhia piramidala si valurile regizorale
Daca privim grosso modo tabloul productivitatii individuale in limitele celor aproximativ 80 de premiere autohtone ale anilor ’90, nu ne reintilnim, desigur, cu ierarhia partinica piramidala care ordona in linii mari, inainte de 1990, accesul si mai ales frecventa regizorilor pe platouri. In frunte este acum, ca performer relativ al productivitatii, unul dintre cei mai recalcitranti cineasti de odinioara, pus la colt cu precautie de fostul regim, din cauza prestigiului artistic cu care isi dubla energetismul: Mircea Daneliuc. Cu cite un film o data la doi ani (cinci titluri in 10 ani), el e insa, cantitativ, un performer minimalist. Imediat sub aceste nivel al frecventei pe platouri, continua in anii ’90 infuzia de talent spre virful unei ierarhii lipsite de semetie, cu un fenomen nou: paritatea dintre realizatorii care detineau in trecut pozitii inalte si cei altadata extrem de „rau vazuti“ sau tolerati de nevoie. In speta, printre cei cinci cineasti cu un ritm de lucru destul de lent, dar de invidiat in context, cu cite patru semnaturi in 10 ani, este prezent si fostul dizident notoriu Lucian Pintilie, iar alaturi de el se afla un client activ al fostei cenzuri, Dan Pita.
Un „privilegiu“ modest, rascumparat inegal, dar cert. Fie si sporadic, tocmai cei trei, Pintilie, Pita si Daneliuc, au reintrodus filmul romanesc in circuitul marilor festivaluri internationale, scotindu-l oarecum din ghetoul in care fusese impins in „epoca de aur“ ceausista: Pintilie, prin acceptarea in selectia oficiala de la Cannes a filmelor Balanta (1992) si O vara de neuitat (1995) si prin Marele premiu special al juriului de la Venetia pentru Terminus Paradis (1998), Pita, cu un „Leu de argint“ dob