Gerry este titlul celui mai recent lungmetraj al regizorului american Gus Van Sant. Este si cel mai surprinzator film dintr-o opera singulara (Drugstore Cowboy, My Own Private Idaho, To Die For), apartinind unui cineast caruia ii place sa riste (Psycho) si care tine la independenta lui – chiar si atunci cind plateste tribut Hollywoodului (Good Will Hunting). Gerry a avut premiera in acest an, la Sundance, si a fost cel mai bun titlu din selectia oficiala – dezamagitoare – a Festivalului de la Locarno. E genul de film pe care-l iubesti sau il detesti si care, in cazul sus-semnatului, provoaca, de fiecare data, acelasi gen de entuziasm – tradus printr-o revarsare necontrolata de cuvinte, fraze frinte si puncte de suspensie, cum numai atunci cind scrii un e-mail mai intilnesti. Despre restul festivalului de la Locarno, saptamina viitoare, intr-o cronica asezata, temperata, cu majuscule...

e tare. simplu si tare: matt damon si casey affleck (pe ambii ii cheama Gerry) intr-o masina care taie desertul american... si merg asa vreo cinspe minute, in plan-secventa, apoi inca vreo cinci, timp in care ai parte de prim-planurile lor, apoi masina se opreste, gagiii se dau jos si o iau prin pustietatile inconjuratoare la intimplare. abia daca schimba doua vorbe... si merg si merg... nu stii unde si de ce... totul e pustiu, pietre, maracini, praf, si ei merg… se incruciseaza cu trei speriati care cum intra, asa ies din cadru si din poveste... hello... hi... la un moment dat incep sa alerge pina nu mai pot, se opresc, se odihnesc si se hotarasc sa se intoarca de unde au plecat... evident, se ratacesc si deambuleaza ca disperatii prin desert... mai vorbesc din cind in cind, prostioare cu lux de amanunte – despre un joc televizat in care una a gafat caraghios sau un joc video despre cucerirea tebei – mai vedem nori, desert, soare, filmarile sint fantastice si in timp real