Chiar cei care au trăit cu ochii deschişi anii prinşi în Jurnalul lui Mircea Zaciu au, la lectură, o imagine mai clară decît cea proprie: atît perspectiva de ansamblu, cît şi detaliile se văd mai bine. Cînd scrii cu conştiinţa de a depune mărturie, cum face Zaciu, devii, probabil, un receptor mai sensibil, ai privirea mai pătrunzătoare, auzul mai fin la nuanţe, discernămîntul mai activ. Ca să fii cronicar al unei epoci e nevoie, cu siguranţă, şi de un anume "antrenament", iar Mircea Zaciu a avut la dispoziţie zece ani ca să devină cel mai bun în felul său. Viaţa literară cu personajele ei memorabile, cu taberele opuse ca-n romanele lui Dumas, e pasionantă. Azi, cînd personajele ştiute pe atunci într-un cerc strict delimitat de literaţi au devenit publice, se poate face cu uşurinţă proba obiectivităţii mărturiei lui Zaciu: toate pot fi recunoscute, fiecare se suprapune perfect peste imaginea lui din pagina jurnalului. Baletul literar de după 1990 e mai uşor de înţeles pentru cel care citeşte atent jurnalul şi urmăreşte cum grupurile se fac şi se desfac după afinităţi şi interese divergente. Scriitorii "îşi seamănă" şi nu oferă surprize. Cînd o fac, totuşi, surpriza este neplăcută. Ca-n cronicile tîrzii din literatura veche, cronicarul e amestecat printre eroii propriei relatări, e şi el în pericol, trăieşte pe viu ceea ce povesteşte. Faptul de a scrie nu-i dă diaristului un statut privilegiat: Mircea Zaciu îşi schimbă insesizabil tonul de la un volum la altul, căci deznădejdea, suspiciunea, singurătatea şi suferinţa alterează cu timpul vocea care spune "eu".

Pentru cei crescuţi într-o lume liberă va fi foarte greu de înţeles tot ceea ce ţine de stări vagi, echivoce şi nu de faptele lămurite, verificabile: suspiciunea faţă de oameni, poate inocenţi şi faţă de întîmplări, poate oarecare, sentimentul că eşti ascultat, că eşti urmărit, teama de iminenţa răulu