Aceasta e tema celei mai recente cărţi a istoricului Lucian Boia, sau, mai curînd, România mea pe înţelesul englezilor, pentru că volumul a fost scris la solicitarea Editurii Reaktion Books din Londra. Pentru un cititor familiarizat cu modul de abordare al profesorului Boia, nimic din ce spune în acest volum nu e surprinzător, nici preocuparea pentru imaginar, nici spiritul demitizant, nici măcar trimiterea la statuia lui Mihai Viteazul de peste drum de Facultatea de Istorie din Bucureşti; tipul de discurs pe care-l practică poartă deja o marcă proprie inconfundabilă.
În oglinda lui Lucian Boia se vede mai curînd noroiul drumurilor româneşti decît albastrul cerului mioritic, şi cu toate acestea reacţiile de la apariţia cărţii şi pînă acum au fost puţine şi moderate: în ciuda faptului că unele dintre abordările sale privitoare la perioada de după 1989 sînt, de altfel inevitabil, subiective (simpatia pentru CDR, deşi ţinută în frîu, e uşor de presupus), judecăţile sale aspre n-au născut indignările provocate de celebrul articol al lui Tony Judt din New York Review of Books, de pildă. Probabil că, dacă cercetătorul englez ar fi avut acces la România: ţară de frontieră a Europei, ea ar fi putut foarte bine să fie acea sursă din interior pe care o bănuiau unii comentatori. În realitate, ceea ce-l scoate pe Boia din furcile atacatorilor lui Judt nu e ce spune, ci cine este el: o personalitate a istoriografiei româneşti de astăzi, foarte greu, dacă nu imposibil, de atacat pe propriul teren. Pentru că ceea ce spune seamănă uneori şocant de mult cu afirmaţiile din România: la fundul grămezii, de la amănuntul că Transilvania a fost stăpînită întîi de Ungaria şi apoi de Austro-Ungaria la politic incorecta formulare "Românii nu au obţinut (s.n.)... teritoriul pînă la Tisa", dar "România primea (s.m.) atît Basarabia, cît şi Transilvania şi Bucovina" (în locul prezent