Un exeget sau hermeneut aparţinînd modernităţii tîrzii, istorice şi culturale va avea faţă de textele literaturii medievale una dintre următoarele atitudini evaluatoare: 1. de respingere principială, prin invocarea dificilei lizibilităţi, ca şi a flagrantei inadecvări cu accepţia uzuală, modernă a criteriului estetic; 2. de acceptare, mai mult sau mai puţin entuziastă, motivată fie prin stranietatea arhaică a vehiculului verbal, ce generează paradoxal "expresivitate involuntară" (E. Negrici), fie printr-o abia disimulată nostalgie intelectuală.

Este evident că susţinerea unei predici impunea, din partea lui Antim, un efort creator, în pofida ilustrelor modele retorice care îi stăteau la dispoziţie - este vorba, între alţii, de Ioan Hrisostom şi Ilie Miniat - şi pe care le putea cita, atunci, fără vreun scrupul legat de proprietatea intelectuală. Chiar dacă, pe de o parte, stilul biblic ţine de ceea ce, în clasificarea antică, se numea "sermo humilis", iar pe de altă parte, limba română literară se afla, spre finele veacului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, abia în zorii evoluţiei sale, Didahiile vădesc o certă creativitate verbală, raportabilă în mod util la generosul concept de "literaritate condiţională", teoretizat de G. Genette. Rigorile exprimării în româneşte a unui univers funciarmente complex şi abstract pentru un public neiniţiat în subtilităţi teo-metafizice induceau imperativul plasticizării limbajului, cu toate inerentele şi explicabilele stîngăcii.

Conştientizîndu-şi, de la bun început, menirea specială, Antim se arată compătimitor: "...să vă fiu de mîngîiare la scîrbele robiei cei vaviloneşti a lumii aceştia... şi dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate cîte va aduce ceasul şi vremia". Dacă în cuvîntul de investitură ca mitropolit, din care am citat, păstorul sufletesc trebuia să dea dovadă de oarecare diplomaţ