Era de ordinul evidenţei celei mai accesibile că, din activitatea istoriografică "de resort" dinainte de 1990, neîndoielnic validă rămînea o filmografie, dar una care-şi depăşea spectaculos specia: Filmografie adnotată - subtitlu la formularea în termenii epocii: Producţia cinematografică din România. 1897-1970, cu semnăturile scurtate ale autorilor aşezate modest după: "de I. Cantacuzino şi B. T. Rîpeanu". Fiindcă antetul era ocupat de tutela instituţional-editorială dublă: Institutul de Istoria Artei şi Arhiva Naţională de Filme - la volumul I, 1, la volumul I, 2 adăugîndu-se supraetajările fiecărei instanţe: Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România, respectiv Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. Vocaţia criticii literare şi calificarea filmologică occidentală din interbelic ale lui Ion I. Cantacuzino, prodigios adaptate noului palier, erau însă adevăratul vector al primelor două volume (din cele şase preconizate) - "cea mai închegată dintre lucrările noastre istoriografice" (cum am numit-o în Istoria critică a filmului românesc contemporan), în care "scientismul branşei atinge maximum de amplitudine şi luxurianţă, cu un aparat auxiliar exhaustiv", "fără a uita să vizeze, cu aceeaşi instrumentaţie detaliată, "raporturile dintre creaţia autohtonă şi evoluţia mondială a cinematografului"".

Grea ştafetă de purtat pentru secundul B. T. Rîpeanu, după dispariţia prematură în 1975 a şefului de şcoală neînvestit ca atare! Şi o dilemă în acelaşi timp - nu ştim dacă sau în ce măsură conştientizată ori posibilă în condiţiile lucrului colectivist şi instituţionalizat: cu cine şi cum să continue opera. Cantacuzinul nefiind ramplasabil, inchietantă rămînea opţiunea de direcţie: căutarea unei compensaţii, a unei complementarităţi sau acceptarea unui adaos aglutinant? Mai mult decît probabil, se eluda că înaintaşul devenise isto-rio