Concepţia constituirii ediţiei I.L. Caragiale, Opere, în trei volume (2000, 2001) a stat în atenţia Cronicii ante-rioare. Îmi revine plăcuta îndatorire să-mi continui prezentarea, folosindu-mă de argumentele puse în circulaţie de ediţie, care îi asigură integrarea în pretenţioasa definire de ediţie "integrală". Încercare, sensibilă, dacă ne gândim că unghiurile din care sunt privite argumentele se vădesc, numeric, copleşitoare, iar prin complexitate, provocatoare. Să ne gândim numai că unele publicaţii periodice, rămase undeva în necunoscute funduri de depozite, pot fi rezervoare de posibilităţi de înregistrare, datare, interpretare, cu nimic mai prejos de periodicele cercetate cu asiduitate.
În finalul cronicii precedente, am comentat Notele, pentru ceea ce aduc ele nou de pe urma parcurgerii periodicelor vremii lui Caragiale. Am rămas datoare cu identificările, parte definitorie pentru unitatea valorică a ediţiei; cu textele introduse, fără să fi fost incluse, chiar dacă uneori au figurat ca titlu sau motiv de meditaţie; cu contribuţiile mari ale unor publicaţii, de unde identificările au intrat masiv în vederile unor cercetători. Fără a uita contribuţia fondului de manuscrise care, ca şi accesul la periodice, presupune minuţioasă implicare, dozat şi chibzuit cântărită.
Autorii ediţiei au conştiinţa că de datoria lor este să efectueze o lectură de tip special, stimulatoare de judecăţi, dar şi de răspunderi, să ştie cum să cântărească faptele pentru ca evidenţa să nu se descopere doar capcană. De aceea, stabilirea paternităţii devine uneori o adevărată problemă. Un text ca Sălăgeanul, este atribuit de unii cercetători lui M. Eminescu. După ce îl publică în Opere, IV, A. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin renunţă la el. Iar Marcel Duţă îl inserează cu rezerve în volumul Publicistica şi corespondenţa, îngrijit de el şi prefaţat de Dan C
