Alexandru Andriţoiu ( 8 octombrie 1929, Vaşcău, judeţul Bihor - 1 octombrie 1996, Bucureşti) şi-a folosit (risipit) talentul scriind versuri cu acea promptitudine şi acel simţ al oportunităţii cu care ziariştii îşi scriu articolele. După ce a absolvit, în 1961, Şcoala de literatură "Mihai Eminescu", a lucrat în redacţiile a diferite reviste (Contemporanul, Luceafărul, Gazeta literară, Viaţa militară ş. a.), iar din 1965 a devenit - şi a rămas timp de aproape 25 de ani - redactor-şef al revistei Familia din Oradea. Au existat, deci, anumite circumstanţe care au favorizat o contaminare a poeziei de publicistică. însă şi mai sigur este că însăşi natura înzestrării poetului a dus la constituirea unei "metode rapide" de scriere. Bun cunoscător de poezie (a alcătuit antologii, a tradus din lirica rusă, maghiară, greacă, vietnameză etc.), Alexandru Andriţoiu avea şi darul de a combina fără efort cuvintele şi de a face fraze elegante, aşa cum alţii, cu o graţie înnăscută, execută de la prima încercare orice pas de dans.

Recitindu-i poemele, ne surprinde, înainte de toate, "volubilitatea" sa, comparabilă cu aceea a unui Ion Minulescu. Ne surprinde pentru că la ardeleni actul exprimării este de obicei un proces laborios. Spre deosebire însă de munteni, Alexandru Andriţoiu îşi ia în serios, cu o anumită solemnitate protocolară, chiar şi discursul cel mai fantezist.

Aşa se explică de ce, în perioada în care scrie versuri realist-socialiste - este vorba de volume ca în ţara moţilor se face ziuă, Buc., ESPLA, 1953, Dragoste şi ură, Buc., Tin., 1957, Porţile de aur, Buc., Tin., 1958, Cartea de lângă inimă, Buc., Mil., 1959, File de cronică, Buc., Tin., 1962 -, poetului nu-i stă bine să se adreseze cititorilor pe un ton "sfătos", ca moş Ion Roată grupului de ţărani, în povestirea lui Ion Creangă. Mihai Beniuc - pe care Alexandru Andriţoiu şi-l recunoaşte ca maest