Dragă Cristian Teodorescu,
Vreau, mai întîi, să te asigur că nu urmăresc să intru cu tine într-o polemică, legată de articolul Disidenţii au supărat Securitatea din recentul număr al �României literare", ci doar să aduc cîteva precizări. în al doilea rînd, dacă articolul ar fi aparţinut oricui altcuiva decît ţie, cred că l-aş fi lăsat necomentat. Din ce motiv? Din acela că, prin ianuarie 1990, cînd ne-am revăzut prima oară după Revoluţie - şi, de altfel, nu ne-am văzut prea des nici înainte, nici după -, ai fost, probabil, singurul coleg ce şi-a manifestat deschis admiraţia şi, aş spune, recunoştinţa, pentru ceea ce făcuse, în toamna lui 1989, Dan Petrescu şi �grupul de la Iaşi". S-ar putea să nu-ţi aminteşti, eram la o masă de la restaurantul �Uniunii Scriitorilor", însă eu nu pot uita singularitatea gestului tău. Alţi colegi mă întrebau �de unde am ştiut noi că avea să cadă Ceauşescu?" şi, deci, �am luat atitudine atît de oportună". Ce să le fi spus? Că, în 1983, cînd am fost prima dată percheziţionaţi, anchetaţi şi sancţionaţi administrativ, nu se întrezărea nici măcar �glasnosti-ul and perestroika" gorbacioviste dară-mi-te căderea �titanului de la Scorniceşti"?
De ce-ţi scriu? Pentru a-ţi mulţumi, mai întîi, pentru gestul de readucere în memoria publică a gesturilor disidente. Deosebit de cei mai mulţi dintre români, ştiu ce-au făcut toţi cei citaţi de tine, îi admir şi mă alătur bunelor cuvinte pe care le adresezi lor. în acelaşi timp, vreau să aduc cîteva nuanţe în afirmaţiile tale. în opinia mea, ocultarea faptelor, cîte au fost!, disidenţei româneşti, cîtă a fost şi ea!, nu s-ar fi putut petrece fără deplina cooperare a �oamenilor de bine". �Securitatea" n-ar fi cîştigat Revoluţia şi, ulterior, tranziţia fără această complicitate. Iată cîteva fapte:
1. în noiembrie 1989, cînd situaţia �grupului de la Iaşi" nu era roză, Nichita Danil
