Aşa cum în teatru sînt importante tăcerile şi, desigur, felul în care sînt "jucate", în viaţă sînt majore momentele în care reuşeşti să te sustragi din turbionul cotidian şi să te aşezi. Pe canapea, fotoliu, balansoar, pe iarbă, pe nisip. Chiar şi pe-o bordură. Iniţial, gestul poate părea un lux, o extravaganţă într-o lume în care aproape nu ne mai gîndim unii la alţii, nu ne mai permitem şi, în consecinţă, nu mai dorim să ne privim, să ne auzim, să ne acordăm privilegiul de a sta, o vreme, împreună. Apoi, ai şansa revelaţiei ce ţi s-a dat.

Într-o duminică după-amiază, atunci cînd totul pare amorţit, cînd agresivă mai este doar zăpuşeala libidinoasă şi lătratul anemic al cîinilor de pe stradă, tocmai atunci mîinile mele au ales o casetă audio. Deodată camera a fost stăpînită de Mozart. Laudate. Muzică religioasă. O întîmplare? Nu. Au fost minutele care m-au scos din vîrtej şi m-au convins să mă aşez şi să cuget. N-am mai avut de foarte mult timp atîtea ore pline de bucurie, de rîs şi plîns, de plimbare relaxată printre amintirile mele care mi-au defilat prin faţa ochilor proaspete, jucăuşe, nostime, care mi s-au dăruit în ordinea pe care am dorit-o eu, la chemarea mea. Primele imagini, Praga, 1995, în preajma Crăciunului. Căutam o anumită interpretare cu Laudate, aceea pe care o ascultasem cu Purcărete la Craiova, care îmi răsuna în urechile ce refuzau acum alte voci. Un frig cumplit care nu mă împiedica însă să-l caut pe acel Mozart din sufletul şi urechile mele, legat pentru totdeauna de noaptea nunţii celor cincizeci de danaide, de ritualul pregătirii lor, de albul imaculat şi ireal de pe scenă, ireal ca şi gesturile fecioarelor, ca şi sunetul apei, ca muzica, ca liniştea ce nu poate anunţa, nicicum, masacrul ce va să vină. Tot Praga. Februarie 2000. Parcă acelaşi frig pe care îl lăsasem. Aceeaşi formidabilă prietenă, O. S., care îmi face cadou un bil