Titlul acestor însemnări poate genera o confuzie; trebuie deci s-o înlăturăm din capul locului. Nu va fi vorba despre momentele involuntar caragialeşti consumate în incinta parlamentului, ca - de pildă - o digresiune istorică (se poartă mult digresiunile istorice) despre fuga lui Dimitrie Cantemir în... Uniunea Sovietică; sau evocarea unei catastrofe din Valea Jiului, "la care a participat şi dl deputat Ion I. Brătianu"; sau admonestarea în aceşti termeni a unui interlocutor cam agresiv: "Intervenţiile pe ton ridicat vă rog să le faceţi în scris!" Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe...

Nu va fi vorba despre astfel de lucruri, ci despre acele momente în care prezenţa lui Caragiale în forul legislativ s-a manifestat prin textele şi prin ideile lui, folosite deopotrivă ca argument şi ca agrement. Parcurgerea colecţiei Monitorului oficial ne oferă în acest sens numeroase exemple.

Glasul lui Caragiale s-a făcut auzit întîia oară la 11 iulie 1990, în prima şedinţă a Adunării Constituante, prin citarea unui articol al său, intitulat Cerc viţios. În 1875, îşi amintea scriitorul, liberalii aflaţi în opoziţie combăteau vehement guvernul conservator, iar în 1887 conservatorii, aflaţi la rîndul lor în opoziţie, combăteau guvernul liberal. Acuzaţiile pe care şi le aduceau reciproc erau însă identice, identice fiind şi concluziile de ordin tactic: guvernul "calcă Constituţia de sus în jos" - o călcăm şi noi de jos în sus. El o calcă spre a se ţine la putere în ciuda ei şi a noastră; noi o călcăm ca să-l răsturnăm, şi în ciuda lui să restaurăm domnia ei! Adică, mai scurt: el o calcă de dragul lui, noi o călcăm de dragul ei!". Dar, spune mai departe scriitorul, şi aici tonul lui se încarcă de gravitate, "ar fi vremea să se părăsească în politica statului român jocul călcărilor periodice şi reciproce de Constituţie", pentru că în ţara asta "mai este şi un popor