În faţa muzeului Cluny, peste drum de Sorbona, pe Rue des Ecoles, Montaigne stă picior peste picior surâzând ironic la trecători. De fapt, nu ironic, mai mult o privire acută de om de lume. Ştiu că dacă îi mângâi vârful papucului revii în acest loc...
Cum aş atinge butonul unei sonerii, apăs cu degetul arătător vârful de bronz al papucului auriu, îngălbenit de atâtea mâini ce l-au pipăit... Ca şi când s-ar fi produs un declic, aud tare în spatele meu: Bonjour Mon-taigne! E un puşti vioi de vreo zece ani care trece pe lângă mine ţopăind într-un picior, probabil cursa lui zilnică.
Am timp să văd bareta papucului decoltat, cu toc roşu purpuriu, cum purtau în Evul mediu oamenii de seamă... am timp să-mi amintesc de legenda piciorului drept al statuii retezat în jumătatea de mileniu scursă de cine ştie ce adorator al Eseurilor, picior pus la loc ulterior şi care nu mai e, sigur, ce-a fost.
Stilul acestui cărturar-curtean este de o simplitate desăvârşită a francezei pe care Francisc întâi, să nu uităm, avea să o introducă primul în universităţile fosilizate de latina scolastică, - limbă pe care Montaigne avea să o înveţe mai târziu, după germană şi latină, cum se deprinde o limbă străină... Citesc săpată pe soclu mărturisirea lui Montaigne:
Port în inimă Parisul încă din copilărie. Nu sunt francez decât prin această cetate mare, mare mai ales şi incomparabilă în varietatea ei. O glorie a Franţei şi cea mai nobilă podoabă a lumii.
Sincer, fără nici o ornamentaţie stilistică. De fapt, mă aflu în perimetrul sacrosant al culturii din stânga Senei, inima Parisului pulsând contopită cu a cărturarului de geniu care stă în faţa mea picior peste picior cu atenţia aceea a lui extrem de prezentă ce pare o fină luare în râs... Nu ai decât să urci dealul străzii Sfintei Genevieva, care a apărat Luteţia de barbari, ca să dai sus de cele două stră
