Neîndoios, Petre Stoica e un deschizător de drumuri în lirica română actuală. Peste capul şaizeciştilor redundanţi prin filosofare şi semeţie cosmică, numele său se cuvine legat de iniţierea postbelică a poeziei cotidianului, anodinului, ironiei ce se regăseşte deopotrivă la unii şaizecişti refuzaţi şi, în altă cheie stilistică, la mulţi optzecişti. Am comparat altădată rolul lui Petre Stoica în evoluţia poeziei noastre contemporane cu cel jucat de Adrian Maniu în cea a poeziei din interbelic. Aceeaşi alură experimentală, aceeaşi incredulitate faţă de "cu-viinţa" poetică, aceeaşi "democratizare a imaginarului în tonuri stinse deopotrivă prin melancolie şi persiflare, însă însufleţite de-o subiacentă caritate faţă de tot ce e lovit de marginalizare, discredit, rea înţelegere. Petre Stoica ar putea subscrie deviza, arborată încă în 1916, a autorului Salomeei: "Tot ce e în jurul nostru merită cinstea de-a fi înălţat într-un vers". Fireşte, inteligenţa sa artistică remarcabilă îl împiedică a se deschide fără discernămînt tuturor solicitărilor realului, ceea ce ar fi dus la o aglutinare informă de date, la haosul deschis de abdicarea de la stil. Asociindu-şi în subsidiar unghiul unui evocator cu mijloacele epicului, poetul schiţează cu delicateţe imaginea unei provincii irealizate, care e Banatul său natal, înscris pe coordonatele unui timp anume, capabil a-i precipita specificul, care este, cum ar zice Şerban Foarţă, "belepoca". Un mic răsfăţ romanţios străbate stihurile, coagulîndu-le în tabloul unei reverii cinegetice, filantropice şi dansante, cu picant gust central-european şi retro: "vorbeşte despre abnegaţia vînătorilor simpli/ despre impedimentele vînatului pe vreme de viscol/ vorbeşte despre braconajul străinilor/ înfierează şi cere vigilenţă la locul de pîndă// ave ave tună mulţimea hăitaşilor/ în timp ce oaspetele maestrul de vînătoare/ vizitează căminul