"Şi algebrista Emmy, sordida şi divina

Al cărei steag şi preot abia încerc să fiu

Se mută-n nefireasca - nespus de albă!- Nina."

Ion Barbu

Nina Cassian face parte din mitologia literară a tinereţii mele, o vîrstă la al cărei apogeu mă aplecasem intens asupra poeziei şi operei lui Ion Barbu, fără a-mi închipui atunci că-mi va fi dat s-o întîlnesc peste aproape două decenii pe muza şi buna prietenă a poetului matematician, pe ţărmul Mării Negre... Prilejul acestei emoţionante întîlniri, sedimentată într-un dialog, mi l-a oferit, în 1997, unul din acele colocvii ale scriitorilor români din ţară şi străinătate, organziate la Neptun. Nina Cassian sosise din America, era o legendă vie, şi rămăsese în spirit, nespus de tînără, fascinantă. Doar mersul pe jos pe distanţe ceva mai lungi părea a-i fi devenit o povară. Cînd i-am solicitat un interviu, şi-a exprimat dorinţa să mergem pe ţărmul mării (nu zărise încă marea de la sosirea la Neptun), să ne aşezăm pe o bancă şi să stăm de vorbă. I-am oferit braţul şi am ajuns în faţa mării pe care Nina Cassian o iubeşte la nesfîrşit, aşa cum mi-a mărturisit. Un vînt puternic şi-a lăsat amprenta sonoră prin microfon pe banda de casetofon... Stăteam cu spatele la mare, soarele se pregătea să apună, culorile peisajului aveau tandreţea unor vechi decoruri de teatru, uşor prăfuite. Dialogul nostru, dimpotrivă, părea să se fi supus ritmului valurilor înspumate şi rafalelor de vînt...

Rodica Binder

R.B.: D-na Nina Cassian, D-voastră aţi rămas o poetă în plină forţă creatoare şi în străinătate. Cum aţi putut realiza această performanţă?

N.C.: Eu eram sigură că odată cu plecarea mea totul s-a isprăvit - nu scrisul de poezie - pe care o scriam oricum într-un fel de "sfîntă inerţie". Dar eram sigură că de acum încolo, din perspectiva unei cariere l