Zilele trecute povesteam, nitel ipocrit, despre caznele la care se supune lighioana aia atat de ciudata care se numeste turist. Chestia cu ipocrizia vine din faptul ca noi, astia din partea cealalta a hartiei pe care o tineti acum in mana, ne exprimam ca si cum am sta tolaniti in niste straturi rarefiate, pe niste norisori rozalii, scotocind cu luneta prin balamucul lumilor dezlantuite in zare. Fireste, insa, ca fiecare semnatura ascunde un om viu, o problema, o criza, iar detasarea gazetareasca e doar o conventie regizorala. Si, ca orice lucru omenesc practicat in abuz, aceasta conventie devine nitel gaunoasa. Iata motivul pentru care, in ciuda mitului care absolutizeaza obiectivitatea industriei media, nu prea m-am inghesuit sa-mi ascund nivelul de implicare personala. Altfel, in locul timbrului fotografic in care-mi puteti vedea fata (apropo, e un fals, in realitate sunt ras in cap), as fi cerut sa fie pusa poza unui leu fioros, sau alta reprezentare decupata din Vrajitorul din Oz. Acum, ca am cosmetizat nitel lucrurile, sper sa-mi fie trecut cu vederea faptul ca randurile pe care le generez va par nitel exagerate: in fapt, nu va propun decat sa schimbam o conventie cu alta. Dar vorbeam de turisti. Cand ma miram de apetitul semenilor nostri pentru senzatii tari, fortam nitel presupunerea ca, dupa un an de carca, iobageala si goana dupa parale, omul ar trebui sa alerge, in mod firesc, in sens invers: sa caute un loc linistit, sa-si puna plasturi pe creier, sa-si linga ranile si sa-si ofere privilegiul de a petrece cat mai mult timp cu persoana pe care o iubeste cel mai mult: cu el insusi. Cand colo, multi aleg aceeasi directie, doar ca dau totul la maximum: imaginea, sunetul, viteza, aglomeratia, nervii, intensitatea. S-ar spune ca inclinatia pentru sporturile extreme e semnul tocirii noastre, al insensibilitatii la care ne aduce rutina de peste an. Singurul spil e