Cindva, in iarna 1990-1991, primesc un telefon de la Sorin Alexandrescu. Generatia mea nu l-a apucat in facultate. Poate doar „veteranii“ – Nedelciu, Craciun, Iova si ceilalti, care erau studenti pe cind el, Sorin Alexandrescu, isi facea bagajele si pleca „la lectorat“ in Olanda. Era in perioada de relativa „liberalizare“: regimul comunist se deschisese spre Occident, se faceau cooperari economice cu „statele capitaliste“ („intreprinderi mixte“ li se zicea pe-atunci afacerilor cu capital din ambele parti – joint ventures, cum stim ca li se spune azi), Romania devenea singura tara din „lagar“ care stabilea relatii diplomatice cu Germania Federala si cu Israelul – si asa mai departe. In cultura, li s-a permis unora dintre artistii nostri sa calatoreasca spre Vest, s-au importat ceva carti si periodice frantuzesti sau nemtesti si, la sfirsitul anilor ’60 si de-a lungul deceniului urmator, s-a aprobat plecarea unui numar semnificativ de filologi „la lectorate“, la cursuri pentru studentii care vroiau sa studieze limba, literatura, cultura noastra. Citiva dintre „lectorii“ romani „au ramas“, devenind universitari occidentali. Unii in Europa, altii peste Ocean. Sorin Alexandrescu – in Olanda, la Universitatea din
Amsterdam.
Ma suna din tara, din Bucuresti. Ne stim, bineinteles, din scris. „Mai ales eu pe Dumneavoastra!“, spun. „Ba si eu pe Dumneavoastra!“ (sau cam asa ceva), replica el. Ma invita sa ne intilnim, vrea sa ne cunoastem si sa-mi faca o propunere. De acord, cu mare placere!
Ningea greu in seara in care ne-am vazut, in camera de hotel pe care o ocupa la Lido (renovarea avea sa se faca abia peste citiva ani). Am stat de vorba indelung. Astazi, cind e un veritabil „navetist“ intre Olanda si Romania, stind din ce in ce mai mult timp aici, il stie multa lume. Atunci, cind mai nimeni dintre prietenii si cunoscutii mei nu-l intilnise inca, a
