Dacă ai norocul să te afli la Avignon în timpul festivalului, plonjezi într-o atmosferă de un farmec indescriptibil. Vorba vine, pentru că, se ştie, nu există nimic indescriptibil, există numai oameni incapabili să descrie ceva; incapabili, de pildă, să înţeleagă cum, cale de trei săptămîni, un oraş întreg e un cuptor care arde în teatru continuu, ceea ce nu înseamnă doar o sumă de spectacole (şi ce sumă! în jur de 700!), înseamnă un ALT spectacol, de o teatralitate specială (teatralitate, adică un amestec de "semne şi senzaţii" independente de orice "text", am spune, dacă ar fi să-l invocăm pe dl Barthes). La Avignon, hălăduind pe străzile invadate de oameni care iubesc teatrul, te simţi liber şi în dulce fraternitate cu toată lumea. Ai senzaţia, nu contează cît de înşelătoare, că ai putea să faci orice şi să fii oricum, iar micul tău spectacol ar fi privit ca normal. Aşa cum pare normal ca, pe străzi tăbăcite de afişe, să te trezeşti, la fiecare pas, că ţi se pasează cîte un nou "fluturaş", invitîndu-te la un spectacol; aşa cum pare la fel de normal că peste tot se face teatru - pe trotuare, în pieţe, în mijlocul drumului, în pivniţe, în poduri, în curţi interioare, pe ziduri, în nişe din ziduri, în barăci, în grădini, în corturi, în biserici dezafectate... (Paradoxal, în acest context, tocmai în clădirea celui mai vechi teatru din oraş, din secolul 18, nu se mai face teatru, ci fiinţează o galerie de artă!). De la flăcări pe nări pînă la cel mai sofisticat teatru modern, de la saltimbanci medievali pînă la postmodernişti ermetici, de la vestici la estici şi la orientali - e loc pentru toţi şi toate, la Avignon. Reiese limpede, sper, din tot extazul meu adjectival, că m-am îndrăgostit de spectacolul Avignon, şi asta în ciuda tuturor spectacolelor proaste pe care le-am văzut acolo. La întrebarea "ce căuta acea mulţime" la o asemenea "utopie teatrală" (ajunsă la